Porunca nr. 11 - să nu mori de grija altuia!

Vă propun pentru săptămânile viitoare un set de alte zece porunci. Cele zece vechi sunt frumoase, trainice, dar au ajuns să nu mai intereseze pe nimeni. În Carte dau frumos, dar în realitate sunt călcate în picioare de aproape toată lumea. Poate e vremea să ne gândim la altele, mai aproape de sufletul nostru.

Decât să auzi un guvernant, din aceia care ne amanetează prezentul şi viitorul fără să ne ceară nici măcar un sfat, că îţi poartă de grijă, mai bine îţi bagi capul într-un muşuroi de furnici roşii şi aştepţi să le vezi zburând! În loc să fie un stat social, statul patronat de Băsescu şi compania lui nu are decât două griji: cum să sifoneze banii publici în buzunarele private ale clienţilor portocalii şi cum să-l jupoaie de viu pe cetățeanul umil şi simplu. Un stat potent s-ar gândi măcar cum să-i mai dea puţin drumul din strânsoare amărâtului neputincios plătitor de impozite şi taxe şi cum să mai subţieze afacerile din economia subterană. Dar combaterea evaziunii fiscale a celor din amintita economie este un țel mult prea îndepărtat pentru regimul Băsescu şi asta din simplu motiv că economia subterană este controlată tocmai de clienţii portocalii care cotizează şi care uneori sunt chiar în structurile guvernului! De aceea copilăria vehiculată de unii şi de alţii pe la televizor, aceea a unui guvern remaniat pe ici pe colo este doar o glumă şmecheră: cum să ceri unor miniştri să nu mai sifoneze bani publici cânt tocmai ei se ocupă de această afacere? Cum să ceri unor miniştri portocalii să combată evaziunea fiscală şi economia subterană când tocmai ei o controlează? Dacă nu integral, măcar în segmente semnificative. De aceea, cea mai serioasă schimbare posibilă la această oră în România ar fi schimbarea guvernului clientelar în integralitatea lui şi a celui care îl patronează de la Cotroceni. Cine o va face? Idealiştii din pedele? Pentru asta ar trebui să existe. Or, gândul cel mai de preţ al unor pedelişti este cum să pună umărul la războiul fratricid din sânul partidului şi cum să ajungă ei în locul colegilor căzuţi în diverse dizgrații. Atunci, opoziţia? Din ce văd până acum, opoziţia este mai impotentă decât Boc. Doar vorbe, cum ar zice Shakespeare, şi mici muşcături la varice. Pe Ponta l-a făcut Olteanu, un fel de şpiţer cu mustaţă în furculiţă, asta după ce a încercat, de dragul ridicolului, să formeze un zid uman în jurul unei urne la care nu vota nimeni! Mă refer le cea mai penibilă acţiune a opoziţiei îmbrobodite în noaptea votării unui membru la CCR, atunci  când, prin manevre de şpringari, orchestraţi de o fostă fotomodelă (!), ajunsă al treilea om în stat (?), şi la ordinele jupânului de la Cotroceni, pedeliştii şi-au atins scopul, chiar dacă el a fost unul doar de orgoliu. Opoziţia s-a făcut atunci de râsul lumii şi tot ce a urmat sau n-a urmat niciodată a stat sub semnul acestei mari penibilităţi. Ultima sublimă penibilitate a opoziţiei bine controlate a fost modul în care a votat veselă neconstituţionala lege ANI, deşi pesediştii juraseră că nu vor vota dacă nu li se va aproba reducerea TVA. În total dispreţ, nu li s-a aprobat nimic, aşa că ei continuă şi acum să înghită mendrele puterii ca pe niște bomboane fondante visând la ziua în care pedeliştii vor defecta la PSD!  Cu acest vis în ureche, opoziţia nu poate asista decât cum jupânul de la Cotroceni a aranjat cu forţa unor dosare de şantaj defectarea unor penelişti exact la... pedele! Ca să nu mai zică nimeni că se îngroaşe rândurile unei opoziții dornice de răsturnarea guvernului! Jocul aşa se joacă când eşti impotent fără nici o şansă de însănătoşire. Nu mă întrebaţi, cum se maimuţăresc unii pe la televizor, "care este soluția?". Cert este însă că nu văd o altă şansă pentru amărâtul de cetăţean decât să tacă şi să înghită ca o fetiţă cuminte. Oricum, ne-am întors la sportul pe care-l practicam cu succes pe vremea lui Ceauşescu, acela de a ne plânge prin camerele de bloc şi prin cotloane ferite de microfoane şi nimic mai mult. Suntem condamnaţi să ne supunem jocului guvernanţilor, să ne executăm "fără să discutăm", apoi să ne plângem pe la colţuri şi, într-un final, să nu facem nimic. Sau doar un penibil dans al pinguinului, cea mai mare dovadă de răzvrătire la adresa unui guvern care nu mai poate fi oprit de la nici o fărădelege! Şi care are grijă de noi ca elefantul care vrea să alăpteze un şoricel. Guvernanţii neclintiţi au învăţat o singură poruncă, una inventată de mine: să nu mori de grija altuia! Singura lor grijă este cea a propriilor buzunare. Grija pentru celălalt, omul simplu, nu există în structura lor genetică. De aia nu contează că amărâţii leşină la cozi pentru a-şi plăti birurile! De aia nu-i interesează că mori copii, femei tinere, bătrâni,  în spitale! De aceştia, pe guvernanţi nu-i frământă niciodată grija. Dacă trebuie arestat un amărât, are grijă un procuror cu bube în cap care o caută şi acum pe Elodia despre care ştie că nu va apărea niciodată; dacă șirurile de automobile de pe DN1  se întind ca nişte reptile lungi de zece kilometri, lucrul asta nu-i umple de grijă niciodată pe guvernanţi. Ei îşi fac vacanţele pe Coasta de Azur, se operează în străinătate, îşi trimit progeniturile la studii în Occident. Ei zboară cu elicoptere, au coloane cu girofar, nu merg niciodată prin mulţime, nu intră în magazinele periferice. Guvernații nu-i au pe inventarele lor pe cetăţenii de rând! Ei sunt lăsaţi să se zvârcolească în praf ca nişte muşte beţive Şi culmea, cetăţenilor de rând le place asta la nebunie!