duminică, 5 septembrie 2010

Minciuna în vremuri de holeră

Prin definiţie, autorităţile mint. Oriunde şi oricând. Nici călcat de tramvai  nu trebuie să crezi autorităţile. Ele spun mereu povestea lor, în contradicţie totală cu realitatea.

Ele vor să îmbrobodească pe toată lumea. Acolo unde apare o acuză, o învinuire, o demascare, acolo apar şi autorităţile cu un răspuns „oficial” aiuritor. Ele spun că se autosesizează de pe urma unui articol strecurat în presa aservită şi se fac că au lobotomie atunci când toată presa arde. „Oficial” a devenit în zilele noastre (sau dintotdeauna) sinonim cu minciuna. Autorităţile au preluat vesele chiar şi o sintagmă prin care vor să arunce anatema asupra celor care nu înghit gogoşile autorităţilor: „teoria conspiraţiei”. Imediat ce voci independente se îndoiesc de „adevărurile oficiale” ale autorităţilor, nişte răspândaci trimişi în misiune la televiziuni lansează invectiva „teoria conspiraţiei”. Cine susţine un adevăr care contrazice minciuna oficială este un fel de lepros, bolnav de o maladie incurabilă, mai grea decât cancerul, pe nume „teoria conspiraţiei”.
Ce nu ştiu autorităţile este că această conspiraţie este tocmai ceea ce ei pun la cale zi de zi şi ceea ce noi nu avem altceva de făcut decât să o înghiţim neputincioşi. Noi cu teoria. Ei, cu conspiraţia! Cea mai mare frică pentru autorităţi este posibilitatea ca vocile care se îndoiesc de realitatea măsluită să nu capete credibilitate. S-a născut azi în societăţile de tip occidental, dacă nu există de când vremea, o adevărată prăpastie între adevărurile autorităţilor şi adevărurile populare, un drum de netrecut. Minciunile circulă libere, în sunet de fanfară, adevărul se strecoară tumultuos dar în linişte în „underground”, ca viaţa din excepţionalul film al lui Kusturica. 
Conspiraţiile devin realitate prin complicitatea autorităţilor, iar vocile independente care pun la îndoială marile minciuni planetare sunt înecate de uriaşe aluviuni ale versiunilor „oficiale”. Am ajuns să înghiţim doar „adevărurile oficiale” răspândite de mass media, nimeni nu se mai aşteaptă să audă şi opinia adversă. Suntem capete cu o singură ureche! Îndoiala nu mai este o virtute, o atitudine a omului conştient şi inteligent, cu un pas mai departe de regnul animal, ea a devenit o îndeletnicire obscenă care trebuie tratată la psihiatrie! Pe aceste vremuri de criză provocate cu bună ştiinţă, studii ale serviciilor secrete (care nu se mai ocupă cu împiedicarea traficlui de droguri, ci cu alcătuirea de analize şi dosare) vorbesc despre tot felul de pericole ce pasc societăţile occidentale, acum, în vreme de criză: de la cel al răzmeriţelor, până la cel al unora care se îndoiesc de actualul sistem capitalist. Şi se mai atrage atenţia asupra unei posibile consecinţe dramatice: şi anume ca încrederea populaţiei în „instituţiile statului” să scadă alarmant. Un lucru care ar trebui să ne intereseze foarte puţin spre deloc. Atâta vreme cât ele şi-ar face treaba în interesul nostru, de ce ar trebui autorităţile să se teamă că nu le acordăm încredere? Nici în politicieni nu are nimeni încredere şi nimeni nu se sperie de asta. De ce această spaimă ar trebui să ajungă la autorităţi?
Teama băieţilor din „think tank”-urile aflate în slujba autorităţilor, este aceea ca nu cumva să se audă şi altceva decât „adevărurile” lor. Teama ca nu cumva neîcrederea populaţiei să iasă din subterane la lumină şi să măture minciunile oficiale. Şi asta se vede din faptul că se consideră un adevărat pericol existenţa formatorilor de opinie care activează în mass media şi care, pe zi ce trece, se îndoiesc tot mai mult de autorităţi şi „adevărurile” lor oficiale. Viitorul, în viziunea acestor studii, ar fi acela ca aceste voci să fie reduse la tăcere, eventual cumpărate, pentru ca în societatea nouă, de tip capitalist, să nu se mai audă decât vocea oficială a autorităţilor.
Aceea care ne spune că trăim bine, că ne va fi şi mai bine, că ei muncesc pentru binele nostru. Şi dacă lumea nu crede şi nu crede, atunci se mai poate lansa o conspiraţie pentru salvarea crizei, după cea cu gripa porcină care se cam subţiază: pericolul holerei.   

Un comentariu: