Circula pe vremea regimului Ceaușescu un banc din seria jocurilor de cuvinte. După tipicul, „știi bancul cu tunul?”, cu răspunsul aferent „tu nu-l mai iubești pe gigel”, era și întrebarea dacă știi bancul cu „rața”. Răspunsul plin de haz era „raț-ai dracu de intelectuali”. Era amuzant pentru că el traducea într-un fel, așa credeam atunci, gândirea disprețuitoare a lui Ceaușescu față de intelectuali, mai cu seamă a elitelor intelectuale. Contrar ideii că elitele intelectuale au fost permanent disprețuite de Ceaușescu stau desele întâlniri pe care conducătorul României din acea perioadă (1965-1975) le avea cu intelectualii de elită ai țării, fie că era vorba despre creatori (scriitori mai cu seamă) sau despre arhitecți, specialiști de înaltă clasă sau istorici. Eu eram prea tânăr pe atunci pentru a fi participat la vreo întâlnire a grupurilor de scriitori aranjați social cu Ceaușescu, dar din legendele repetate pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor (nici la acesta nu mă duceam) și apoi transmise cu ocazia diferitelor socializări prin întreaga țară, aflasem și eu că asemenea întâlniri avuseseră loc și că scriitorii își spuseseră păsurile, iar conducătorul țării îi ascultase și le promisese una și alta. Toată lumea era mulțumită. Scriitorii cereau și șeful statului de atunci le dădea. Ce? Pe atunci nu prea știam ce îi cereau elitele intelectuale creatoare lui Ceaușescu, dar puteam să observ cel puțin două lucruri: că elitele primeau favoruri, în detrimentul altor intelectuali, privilegii cum ar fi accesul rapid și nelimitat la edituri, vile, premii generoase, onorarii grase, ieșiri în străinătate, iar, în schimbul acestor avantaje de nedispreţuit, elitele intelectuale creatoare ofereau opere şi rânduri entuziaste în cărți groase pe care stătea tipărit cu litere de aur cuvântul „Omagiu”. Chiar şi în anii pe care îi numeam dictatură, lucrurile mergeau ca unse. Unii mai descurcăreți se aranjau, iar Ceauşescu putea să demonstreze tuturor că elitele intelectuale sunt de partea lui. Nu existau procese de conştiinţă, nu existau scrupule de ordin intelectual. Dar trocul dintre elitele intelectuale şi conducătorul ţării s-a risipit încet-încet începând cu 1971, o dată cu întoarcerea lui Ceauşescu din Coreea de Nord. Au apărut atunci o serie de teze ideologice care puneau creatorii literari într-o oarecare nedumerire. Unii au aderat la aceste teze, au compus opere literare conformiste nedorind să renunţe la privilegiile oferite de regim, alţii au început să cârâie printre mesele şi paharele de vin de la restaurantul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Voiau să păstreze intacte privilegiile obținute de la Ceauşescu, dar nu se arătau la fel de entuziaști să răspundă la noile comandamente. Singurul lucru pe care au continuat să-l facă, pentru a ascunde mica lor rezistenţă, a fost să scrie în cartea pe care stătea tipărit cu litere de aur cuvântul „Omagiu”. Ode de conveniență, oarecum şmechereşti care, credeau ei, îl puteau păcăli pe şeful statului. Nu l-au păcălit şi privilegiile elitelor intelectuale au început să se subţieze. Elitele fierbeau de nemulţumire. La rândul lui, Ceauşescu a început să-i disprețuiască. În fond, avusese cu ei o înţelegere, el se ţinuse de cuvânt, elitele, mereu şmechere, îi dăduseră flit! Se împotriveau cerințelor ideologice, era în regulă, dar ar fi vrut ca privilegiile să le rămână intacte. Atunci, pe la începutul anilor 80, disprețuiți de Ceauşescu, au activat în „Omagii” doar cei care rămăseseră să mai salveze ce se mai putea salva din privilegiile lor şi cei care mai sperau să intre în graţii. Cam tot de prin acei ani a început să se răspândească şi bancul cu „raţa” despre care vorbeam la început, acel banc care deconspira subtil disprețul lui Ceauşescu faţă de intelectuali, văzuţi ca nişte veşnici profitori ai regimului şi invariabil trădători, în același timp.
Am putea spune azi că vremurile grele de atunci ar fi putut explica trădarea elitelor intelectuale îndrăgostite de privilegiile pe care Ceauşescu le putea oferi. Dar vedem că nu vremurile erau de vină, ci aceiaşi elitişti intelectuali mai vechi şi mai noi care încearcă să profite de vreme. Toţi şefii statului, oricare au fost aceştia după anii 90, de la Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, au fost nevoiţi să-i bage în seamă pe elitişti, iar aceşti intelectuali mereu interesaţi, au ştiut să-şi negocieze toate privilegiile posibile, de la posturi de posturi de ambasadori, şefi de edituri, conducerea ziarelor, a institutelor. În schimbul acestora, elitiştii promiteau că vor da patina de aur a adeziunii lor. Sigur, cartea aceea groasă cu un singur cuvânt de aur tipărit pe copertă dispăruse, dar acum posibilităţile erau mai diversificate. Aşa au apărut cântăreţii regimurilor, odele bine ticluite ale elitiştilor mereu poofticioşi, aşa s-a mărit numărul apariţiilor acestora pe canalele media ale puterii de prin toate colţurile ţării. Îi avem aici pe unii de genul lui Tismăneanu, Liiceanu, Pleșu, Cotoi, Patapievici, Ungureanu etc. Şi de fiecare dată, când forţa conducătorului statului de subția, dezertările, trădările apăreau fără nici un fel de scrupule. Şefii de stat treceau, elitele rămâneau, revigorate şi gata să slujească pentru noul şef de stat. Cel mai nou exemplu de trădare, nu ştiu cu ce scop, sau doar îl bănuiesc ca fiind vorba despre fonduri sau nepierderea lor, este scrisoarea de protest a grupului de elitişti strânşi pe Calea Victoriei 120, toți recunoscuți ca vaşnici susţinători, deseori chiar împotriva bunului simţ, ai lui Traian Băsescu. Acum îi cer acestuia să ceară scuze lui Mihai I pentru recentul afront. Monarhişti în adormire, deşi probăseşti convinşi până mai ieri, acum onoarea (sau interesul) le este atât de răscolită, încât iau atitudine chiar împotriva binefăcătorului lor. Deşi, până acum, nici un derapaj prezidenţial nu le-a afectat onoarea de elitişti intelectuali cu nici măcar vreun gram! În faţa acestei mici sfidări, sau mari trădări, Traian Băsescu se poate considera îndreptăţit să spună, făcând apel la banc, „raţ-ai dracu de intelectuali”! Sau nu?
