Porunca a XIII-a: Un orb să nu spună despre alţii că sunt orbi

Zâmbesc ori de câte ori câte un scriitor, care se intitulează disident, vorbeşte despre comunism şi securiştii ceauşişti care l-au căutat la buletin. În primul rând, pentru că mai mereu este vorba despre experienţe strict personale ridicate forţat la rang de dramă naţională; întâmplări anonime, obscure, pline de complicităţi, devenite acte eroice după un război care nu a existat (Adevăraţii dizidenţi au plătit pentru adevărata dizidenţă şi au rămas în tăcerea unui caracter exemplar). Apoi pentru că nu este limpede pentru mine, şi nu e limpede pentru nimeni, în ce a constat dizidenţa lor. În fine, pentru că mi se pare penibil să vorbeşti despre comunişti şi securişti  ai unui fost regim, într-o ţară care a trecut la un alt regim politic, numit acum democratic (nu sunt de acord cu acest cuvânt, deşi o să-l mai folosesc, mereu din spirit didactic). Pentru că ăsta este un soi de oportunism jalnic, demn de dispreţ, cel puţin din partea mea. E adevărat că vârful ridicolului  n-a fost atins de un scriitor, ci chiar de actualul preşedinte atunci când a citit un Raport despre condamnarea comunismului în plin Parlamentul României. Culmea ridicolului, pentru că Raportul a fost scris de fiul unui politruc bolşevic (făcând parte din echipa criminală plasată de Moscova la Bucureşti pentru a distruge elita intelectuală românească imediat după 1947), fiul însuşi fiind un propagandist al regimului Ceauşescu, plantat acum la curtea preşedintelui Băsescu. Şi, culmea, autorul Raportului de pomină, aprobat de Traian Băsescu în 2006, nu pomeneşte nimic despre crimele echipei bolşevicului Leonid Tismineţki (românizat Tismăneanu în 1949), în schimb îl înfierează pe Adrian Păunescu drept un colaborator al regimului lui Ceauşescu! Şi dacă ar fi vorba doar despre lucrarea „profesorului”  Tismăneanu, o comandă neo-atlantistă ieftină şi obscură, mai treacă-meargă (mai degrabă nu meargă), dar să nu uităm că şi actualul preşedinte al României, profitând de abulia alegătorului român, i-a speriat pe cetăţeni cu veşnicul pericolul comunist, doar pentru a fi reales în 2009! El fiind, în realitate, ca şi juniorul profesor care prestează în SUA, un produs perfect al regimului comunist pe care îl condamna Tismăneanu! Aşadar, despre ce anti-comunişti vorbim?

Sau despre ce dizidenţi? Iată un interviu realizat cu un scriitor care vine periodic prin ţară pentru a bifa, şi el, activităţi de fost disident. Dorin Tudoran, căci despre el este vorba, vorbeşte despre comunism cam la fel cum vorbeşte Traian Băsescu despre coaliţia aflată azi la putere: cei care au votat legi în Parlament „din greşeală” sunt iresponsabili! O singură întrebare, directă: cum se numeşte cel care a format, sfidând Constituţia, o coaliţie iresponsabilă, dacă nu cumva chiar iresponsabil?  Logica, dar şi bunul simţ comun, ar spune că un iresponsabil nu poate spune despre alţii că sunt iresponsabili. Acest privilegiu îl are doar un om cu adevărat responsabil. Altfel spus, pe înţelesul tuturor, un orb nu poate spune despre alţii că sunt orbi!  În consecinţă, cum să spună Dorin Tudoran cât de răi au fost comuniştii şi securiştii, când el s-a îndestulat cu beneficii, case de creaţie, concedii la mare şi la munte, congrese în străinătate, primind chiar şi mult râvnitul carnet de partid pe vremea regimului comunist, iar siniştrii securişti i-au înlesnit şi plecarea din ţară, spre libertate? Şi apoi, cum de nu pomeneşte o vorbă Dorin Tudoran, disident anti-comunist(?), despre comunistul Băsescu sau despre securiştii de azi, aflaţi în subordinea sa, de trei ori mai mulţi ca număr decât pe vremurile înfierate? Sau despre faptul că securiştii de azi nici măcar nu mai urmăresc vreo mână de scriitori dezorientaţi, ci oameni politici, oameni de afaceri, jurnalişti, de-a valma, de multe ori ilegal?  

Nu ştiu de ce, dar e în această atitudine închipuită a lui Dorin Tudoran ceva din închipuirea fetelor bătrâne şi urâte care, ori de câte ori văd câte un autobuz cu navetişti, îşi aranjează cochet buclele peste obrajii ofiliţi, doar-doar vor atrage atenţia vreunui ziler chipeş. Preţiozitatea ridicolă a lui Dorin Tudoran, ca şi a acestor fete bătrâne şi urâte, constă în faptul că în urbe nu soseşte nici un autobuz cu navetişti şi chiar dacă ar sosi vreunul vreodată, nimeni nu s-ar uita la el (ele)!       

Mașinăria de distrus adevărul

Nu este prima oară când mă opresc asupra televiziunii și a rolului ei asupra modelării publicului. De la rolul ei formativ, uitat definitiv în sertarele unor decenii trecute, la rolul de burete de șters creierii. În Occident se vorbește mult despre această ultimă și cea mai degenerativă boală a sistemului capitalist. La noi, fiind încă cruzi și sfioși, acest aspect este ținut sub obroc, suntem în faza anilor 50 când nu trebuia decât să ridicăm în slăvi puterea sovietică, iar certitudinile tâmpe să sufoce dubiile. Faptul că în locul realizărilor sovietice s-au instalat realizările americane este doar un accident al istoriei, în lungul șir pe care a trebuit să-l îndurăm. La noi, televiziunea este folosită încă pentru propaganda celor aflați la putere și face loc numai fripturiștior-activiști care, vânând posturi și dregătorii bine remunerate, aburesc telespectatorii, acele victime din rândul oamenilor de rând care suferă în tăcere, dar care când e vorba de alegeri știu să și aplaude fără motiv. În mod ilar, acești fripturiști se trezesc vorbind despre independența televiziunii atunci când sunt în opoziție și despre dușmanii de clasă atunci când sunt la putere. Strategia asta de doi bani s-a văzut în toată splendoarea ei la ultimele alegeri. Tonele de platitudini pe care le rostesc fripturiștii-activiști, puși în slujba marelui conducător ar face să roșească de rușine până și o cârtiță. Numai ei strâng din portofel și merg mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Independența televiziunii, a presei aservite? Prin anii 70 când citeam la Biblioteca americană din București un dosar legat de libertatea presei în SUA, erau puține lucruri pe care le pricepeam și asta pentru că la noi nu se punea vreo clipă această problemă. Eram totuși suficient de inteligent încât să pricep că toți cei care răspundeau pe atunci la această anchetă recunoșteau, într-un fel sau altul, că în SUA presa nu e liberă. Ceea ce pe mine, fan american în acele vremuri, m-a cam descumpănit. Să auzi astăzi niște fripturiști care vorbesc despre independența presei (care nu e în mâinile tătucului lor, adică), la noi, în dulcea Românică în care totul se vinde și se cumpără, este ca și cum ai auzi pe cineva spunând că pământul este de forma unui platou de prăjituri! Cine nu mă crede sau aceia dintre fripturiștii aserviți care m-ar considera dușman al democrației, fără burse Soros, le amintesc ceea ce spunea nu Lenin, nici Stalin, nici măcar Ceaușescu, ci un oarecare domn John Swinton, fostul Director de Personal al THE NEW YORK TIMES, numit de colegii săi drept „Decanul Profesiei”: ”Nu există, în acest moment al istoriei mondiale, în America, ceva care să se numească presă independentă. O știți și voi, o știu și eu. Nu este vreunul dintre voi care să îndrăznească să scrie opinia sa onestă, și daca ați scris-o, știți dinainte că nu va apărea niciodată publicat. Sunt plătit săptămânal să-mi păstrez propriile opinii pentru mine și să nu le public în ziarul pentru care muncesc. Mulți dintre voi sunteți plătiți asemenea pentru aceleași lucruri, și care dintre voi ar publica prostește propriile opinii în ziar, ar fi în stradă căutându-și un al job. Dacă aș permite ca opiniile mele oneste să apară publicate în ziarul meu, profesia mea ar fi istorie în mai puțin de 24 de ore. Profesia de jurnalist este de a distruge adevărul; de a minți fățiș; de a perverti; de a calomnia; de a se gudura la picioarele bogăției; și de a-și vinde propria țară și propria rasă pentru pâinea cea de toate zilele. O știți și voi, o știu și eu! Cât de stupid este să ți un toast pentru o presă independentă? Suntem instrumentele și vasalii oamenilor bogați din spatele scenelor. Suntem păpușile săritoare, ei trag sforile și noi dansăm. Talentele, posibilitățile și viețile noastre sunt toate proprietățile altor oameni. Suntem prostituați intelectuali.” Rostea acest toast, ridicând paharul, în anul 1953, la Clubul de Presă New York. Oare de cât tupeu să ai nevoie pentru a veni la talk-showuri, aceste maşini de tocat cuvinte, pentru a veni de pe postura de fripturist al tătucului şi a susţine că vrei televiziune independentă? Adică să ridici statutul de prostituţie intelectuală la rang de virtute! Aceşti sfertodocţi, o ruşine a intelectualităţii din această ţară, cu toate bursele lor din SUA, ar trebui sancţionaţi public cu exilul. La fel ca şi Ovidiu, care era, totuşi, poet. Alungaţi pentru totdeauna nu la Pontul Euxin, ci în sălile umbroase şi anonime ale bibliotecilor publice.