Parfum de Haiku

Ți-a revenit Moartea,

ai din nou sânge 

în palidul obraz

Porunca a XIII-a: Un orb să nu spună despre alţii că sunt orbi

Zâmbesc ori de câte ori câte un scriitor, care se intitulează disident, vorbeşte despre comunism şi securiştii ceauşişti care l-au căutat la buletin. În primul rând, pentru că mai mereu este vorba despre experienţe strict personale ridicate forţat la rang de dramă naţională; întâmplări anonime, obscure, pline de complicităţi, devenite acte eroice după un război care nu a existat (Adevăraţii dizidenţi au plătit pentru adevărata dizidenţă şi au rămas în tăcerea unui caracter exemplar). Apoi pentru că nu este limpede pentru mine, şi nu e limpede pentru nimeni, în ce a constat dizidenţa lor. În fine, pentru că mi se pare penibil să vorbeşti despre comunişti şi securişti  ai unui fost regim, într-o ţară care a trecut la un alt regim politic, numit acum democratic (nu sunt de acord cu acest cuvânt, deşi o să-l mai folosesc, mereu din spirit didactic). Pentru că ăsta este un soi de oportunism jalnic, demn de dispreţ, cel puţin din partea mea. E adevărat că vârful ridicolului  n-a fost atins de un scriitor, ci chiar de actualul preşedinte atunci când a citit un Raport despre condamnarea comunismului în plin Parlamentul României. Culmea ridicolului, pentru că Raportul a fost scris de fiul unui politruc bolşevic (făcând parte din echipa criminală plasată de Moscova la Bucureşti pentru a distruge elita intelectuală românească imediat după 1947), fiul însuşi fiind un propagandist al regimului Ceauşescu, plantat acum la curtea preşedintelui Băsescu. Şi, culmea, autorul Raportului de pomină, aprobat de Traian Băsescu în 2006, nu pomeneşte nimic despre crimele echipei bolşevicului Leonid Tismineţki (românizat Tismăneanu în 1949), în schimb îl înfierează pe Adrian Păunescu drept un colaborator al regimului lui Ceauşescu! Şi dacă ar fi vorba doar despre lucrarea „profesorului”  Tismăneanu, o comandă neo-atlantistă ieftină şi obscură, mai treacă-meargă (mai degrabă nu meargă), dar să nu uităm că şi actualul preşedinte al României, profitând de abulia alegătorului român, i-a speriat pe cetăţeni cu veşnicul pericolul comunist, doar pentru a fi reales în 2009! El fiind, în realitate, ca şi juniorul profesor care prestează în SUA, un produs perfect al regimului comunist pe care îl condamna Tismăneanu! Aşadar, despre ce anti-comunişti vorbim?

Sau despre ce dizidenţi? Iată un interviu realizat cu un scriitor care vine periodic prin ţară pentru a bifa, şi el, activităţi de fost disident. Dorin Tudoran, căci despre el este vorba, vorbeşte despre comunism cam la fel cum vorbeşte Traian Băsescu despre coaliţia aflată azi la putere: cei care au votat legi în Parlament „din greşeală” sunt iresponsabili! O singură întrebare, directă: cum se numeşte cel care a format, sfidând Constituţia, o coaliţie iresponsabilă, dacă nu cumva chiar iresponsabil?  Logica, dar şi bunul simţ comun, ar spune că un iresponsabil nu poate spune despre alţii că sunt iresponsabili. Acest privilegiu îl are doar un om cu adevărat responsabil. Altfel spus, pe înţelesul tuturor, un orb nu poate spune despre alţii că sunt orbi!  În consecinţă, cum să spună Dorin Tudoran cât de răi au fost comuniştii şi securiştii, când el s-a îndestulat cu beneficii, case de creaţie, concedii la mare şi la munte, congrese în străinătate, primind chiar şi mult râvnitul carnet de partid pe vremea regimului comunist, iar siniştrii securişti i-au înlesnit şi plecarea din ţară, spre libertate? Şi apoi, cum de nu pomeneşte o vorbă Dorin Tudoran, disident anti-comunist(?), despre comunistul Băsescu sau despre securiştii de azi, aflaţi în subordinea sa, de trei ori mai mulţi ca număr decât pe vremurile înfierate? Sau despre faptul că securiştii de azi nici măcar nu mai urmăresc vreo mână de scriitori dezorientaţi, ci oameni politici, oameni de afaceri, jurnalişti, de-a valma, de multe ori ilegal?  

Nu ştiu de ce, dar e în această atitudine închipuită a lui Dorin Tudoran ceva din închipuirea fetelor bătrâne şi urâte care, ori de câte ori văd câte un autobuz cu navetişti, îşi aranjează cochet buclele peste obrajii ofiliţi, doar-doar vor atrage atenţia vreunui ziler chipeş. Preţiozitatea ridicolă a lui Dorin Tudoran, ca şi a acestor fete bătrâne şi urâte, constă în faptul că în urbe nu soseşte nici un autobuz cu navetişti şi chiar dacă ar sosi vreunul vreodată, nimeni nu s-ar uita la el (ele)!       

Mașinăria de distrus adevărul

Nu este prima oară când mă opresc asupra televiziunii și a rolului ei asupra modelării publicului. De la rolul ei formativ, uitat definitiv în sertarele unor decenii trecute, la rolul de burete de șters creierii. În Occident se vorbește mult despre această ultimă și cea mai degenerativă boală a sistemului capitalist. La noi, fiind încă cruzi și sfioși, acest aspect este ținut sub obroc, suntem în faza anilor 50 când nu trebuia decât să ridicăm în slăvi puterea sovietică, iar certitudinile tâmpe să sufoce dubiile. Faptul că în locul realizărilor sovietice s-au instalat realizările americane este doar un accident al istoriei, în lungul șir pe care a trebuit să-l îndurăm. La noi, televiziunea este folosită încă pentru propaganda celor aflați la putere și face loc numai fripturiștior-activiști care, vânând posturi și dregătorii bine remunerate, aburesc telespectatorii, acele victime din rândul oamenilor de rând care suferă în tăcere, dar care când e vorba de alegeri știu să și aplaude fără motiv. În mod ilar, acești fripturiști se trezesc vorbind despre independența televiziunii atunci când sunt în opoziție și despre dușmanii de clasă atunci când sunt la putere. Strategia asta de doi bani s-a văzut în toată splendoarea ei la ultimele alegeri. Tonele de platitudini pe care le rostesc fripturiștii-activiști, puși în slujba marelui conducător ar face să roșească de rușine până și o cârtiță. Numai ei strâng din portofel și merg mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Independența televiziunii, a presei aservite? Prin anii 70 când citeam la Biblioteca americană din București un dosar legat de libertatea presei în SUA, erau puține lucruri pe care le pricepeam și asta pentru că la noi nu se punea vreo clipă această problemă. Eram totuși suficient de inteligent încât să pricep că toți cei care răspundeau pe atunci la această anchetă recunoșteau, într-un fel sau altul, că în SUA presa nu e liberă. Ceea ce pe mine, fan american în acele vremuri, m-a cam descumpănit. Să auzi astăzi niște fripturiști care vorbesc despre independența presei (care nu e în mâinile tătucului lor, adică), la noi, în dulcea Românică în care totul se vinde și se cumpără, este ca și cum ai auzi pe cineva spunând că pământul este de forma unui platou de prăjituri! Cine nu mă crede sau aceia dintre fripturiștii aserviți care m-ar considera dușman al democrației, fără burse Soros, le amintesc ceea ce spunea nu Lenin, nici Stalin, nici măcar Ceaușescu, ci un oarecare domn John Swinton, fostul Director de Personal al THE NEW YORK TIMES, numit de colegii săi drept „Decanul Profesiei”: ”Nu există, în acest moment al istoriei mondiale, în America, ceva care să se numească presă independentă. O știți și voi, o știu și eu. Nu este vreunul dintre voi care să îndrăznească să scrie opinia sa onestă, și daca ați scris-o, știți dinainte că nu va apărea niciodată publicat. Sunt plătit săptămânal să-mi păstrez propriile opinii pentru mine și să nu le public în ziarul pentru care muncesc. Mulți dintre voi sunteți plătiți asemenea pentru aceleași lucruri, și care dintre voi ar publica prostește propriile opinii în ziar, ar fi în stradă căutându-și un al job. Dacă aș permite ca opiniile mele oneste să apară publicate în ziarul meu, profesia mea ar fi istorie în mai puțin de 24 de ore. Profesia de jurnalist este de a distruge adevărul; de a minți fățiș; de a perverti; de a calomnia; de a se gudura la picioarele bogăției; și de a-și vinde propria țară și propria rasă pentru pâinea cea de toate zilele. O știți și voi, o știu și eu! Cât de stupid este să ți un toast pentru o presă independentă? Suntem instrumentele și vasalii oamenilor bogați din spatele scenelor. Suntem păpușile săritoare, ei trag sforile și noi dansăm. Talentele, posibilitățile și viețile noastre sunt toate proprietățile altor oameni. Suntem prostituați intelectuali.” Rostea acest toast, ridicând paharul, în anul 1953, la Clubul de Presă New York. Oare de cât tupeu să ai nevoie pentru a veni la talk-showuri, aceste maşini de tocat cuvinte, pentru a veni de pe postura de fripturist al tătucului şi a susţine că vrei televiziune independentă? Adică să ridici statutul de prostituţie intelectuală la rang de virtute! Aceşti sfertodocţi, o ruşine a intelectualităţii din această ţară, cu toate bursele lor din SUA, ar trebui sancţionaţi public cu exilul. La fel ca şi Ovidiu, care era, totuşi, poet. Alungaţi pentru totdeauna nu la Pontul Euxin, ci în sălile umbroase şi anonime ale bibliotecilor publice.

Porunca a XII-a: să nu-ţi treacă timpul în van

Nu pot să-mi ascund o senzație ciudată: ori de câte ori privesc în transmisiune directă o ședință a  Parlamentului gândul îmi zboară la Caragiale. Ca student la filologie în anii 70, am studiat momentele, schițele și comediilor  caragialești, le-am analizat stilistic și le-am gustat umorul. Dar născut în anii 50, deci fără să fi trăit perioada interbelică, nu le-am înțeles deplin înțelesul profund decât în anii care au urmat schimbării de regim din 1989. Dați-mi voie, stimabililor, așa cum zice Cațavencu în O scrisoare pierdută, dincolo de a mă amuza, mă lăsa rece înainte de 89 din mai multe motive: nimeni nu vorbea așa în Marea Adunare Națională, dacă ar fi existat ceva similar oricum nu avea cum să ajungă la urechile oamenilor, ședințele Marii Adunări Naționale nu erau televizate în direct. Deci, într-un fel, cenzura de partid a acelor ani ne scutea de circul penibil a anilor interbelici. Cenzura ne mai scutea și de o mulțime de alte frivolități și vulgarități care ne poluează mintea și ne pervertesc spiritul de 20 de ani încoace. Oricum, ochiul nemilos al lui I. L. Caragiale tăia în carne vie, descoperind în anii de la hotarul secolelor al XIX-lea și al XX-lea tot circul generat de o societate democratică șchioapă despre care vorbeau cu emfază politicienii acelor vremuri. Culmea este că aceeași emfază tâmpă este prezentă și în discursurile actualilor politicieni care dau ochii peste cap ori de câte ori rostesc cuvântul magic „democrație”. Aceeași fanfaronadă a politicienilor de la 1900, și în comportamentul politicienilor din actualul Parlament! Atâți fanfaroni și maimuțoi azi, cu nimic mai evoluați decât politicienii de pe vremea lui Eminescu și Caragiale. Aceleași fraze pompoase atunci și acum, aceiași oameni care lăcrimau pentru „țărișoară” atunci ca și acum, în vreme ce nu încetau, atunci ca și acum, să se îmbogățească din afaceri și învârteli cu banul public. E greu să admiți că există vreo deosebire între un Cațavencu caragialesc și un Oltean sau Cotoi al zilelor noastre. Acum și atunci, toți se gândesc la viitorul țării și binele ei în timp ce-și rotunjesc conturile din băncile private. Altfel spus, ceea ce credeam că este doar un umor simpatic caragialesc, nu era decât o realitate profundă și tragică, un blestem care trăiește și în zilele noastre. Caragiale era convins că este vorba despre un tragism care ne definea ca națiune și, după 150 de ani, suntem obligați să credem și noi același lucru. Suntem în plină noapte pierdută, ca o scrisoare.

Dar nu numai secvența discursului fanfaron al unui Cațavencu ne trimite la Scrisoarea pierdută, ci și aranjamentele de partid și lupta pentru scaunul de parlamentar. Cu ce sunt mai prejos acțiunile de șantaj electoral ale unui Cațavencu, poftele unui Tipătescu, aranjamentele pentru alegerea unui Dandanache în „coledzi” sau cele ale unui Trahanache, toți inși slugarnici, toți cu principii, în comparație cu jocurile de culise ale sforarilor noii stăpâniri de azi care au atins o culme greu de imaginat chiar și de Caragiale. Acum, cu votul uninominal în geanta vuitton se votează tot pe liste de partid, tot cum cere partidul, cu degetul în sus sau în jos. Mai ies şi dandanale dar cine mai bagă de seamă ridicolul clipei? Puterea face ce vrea muşchii ei, Opoziția, neputincioasă ca o pisică în călduri îşi aşteaptă jupânul. Când iese cum vrea Puterea, şi iese mereu că de aia e nevoie de slugi obediente,  toată lumea e fericită, din piaţa Victoriei până sus în dealul Cotrocenilor. „Să trăiască (Urale și muzică. Pristanda, ține cu mana tactul uralelor. Toți ciocnesc și beau.)” scrie Caragiale. Nimic nu e nou sub soare. Asemenea aranjamente de culise îl exasperau și pe Eminescu, împingându-l să scrie în deznădăjduitele sale articole din Timpul, chiar dacă în van. Azi scriem și noi când vedem că totul este călcat în picioare, chiar dacă tot în van. Numai că între timp au trecut 150 de ani. Tot în van. Atunci şi acum, aceleaşi învârteli și nici un ideal. 

Parfum de Haiku

                                                                                

În brațele mele,

Timpl nu-și

Amintește viitorul

De ce nu se va vedea Reporters in Romania

Pare de ras cu cata usurinta folosesc unii politicieni analfabeti, sau doar unele cucoane Chirita cu aere de filozofi de budoar, o sintagma mai generala decat buletinul meteo si mai prea grea de continut decat o femeie gravida in luna a opta: siguranta nationala. Desi s-au stins ecourile negative de pe coridoarele televiziunilor de stiri, mie mi-a ramas in ureche avertismentul ascuns sub conceptul de vulnerabilitate la adresa sigurantei nationale, lucrare clocita la Cotroceni, care-i vizeaza pe ziaristi, acesti mai copii sarmani manevrati de moguli, pentru ca ar atenta la siguranta nationala prin campaniile lor de presa mincinoase. Evident, atentatul apare vizibil numai atunci cand este indreptat asupra unei singure persoane: Traian Basescu. Pentru ca nu-si inchipuie cineva, cred, ca ii tresare ficatul pe presedintele confruntat cu infractorii de grija celor care ar putea fi, sunt si vor fi, tinta campaniilor mincinoase de presa. Nu. Traian Basescu este preocupat ca niciun ziarist sa nu-i mai deranjeze traiul tihnit de la Cotroceni, lui si familiei lui, y compris afaceri si imobile, macar pana in 2014, la doi ani dupa sfarsitul lumii. Deocamdata, nu ne-a lamurit intr-o privinta: cine hotaraste care campanie este mincinoasa si care nu? Pana acum nu ne-a luminat, desi a promis public ca ne va lumina si in alte cazuri: vanzarile anterioare ale fiicei sale mari, banii de campanie ai fetei sale mici, ajunse intre timp europarlamentar, afacerile fratelui mai mic. Dar se pare ca pentru autoritati, daca arata cu degetul presedintele tarii si spune care sunt campaniile de presa mincinoase, este mai mult decat de ajuns. Magnetofoanele se pornesc si dupa aia vedem daca este legal sau nu. Gata cu dilemele, ma opresc acum la alti ziaristi si mai ales la un serial de televiziune difuzat de postul de televiziune francez TV5 Europe. Serialul se numeste Reporters (Olivier Kohn, 2009, scenariul Alban Guitteny) si nu imi dau seama ce audienta are printre telespectatorii din Romania care au acest canal pe cablu. Eu am vazut toate cele opt episoade ale seriei intai, si pe primele patru din seria a doua, difuzate in ultimele doua saptamani. De ce m-a interesat, motivul este usor de inteles. Pentru ca este vorba despre jurnalisti. Tema principala a serialului este munca pasionanta intr-un post de televiziune finantat de stat, care are si presa tiparita. Daca ar trebui sa ma opresc aici ar trebui sa observ ca lucrurile seamana ca doua picaturi cu ceea ce este pe malurile dambovitene. Pastrand proportiile. In Reporters interesante sunt nu doar relatiile dintre conducere si jurnalisti, manipularea surselor, lupta pentru putere sau relatiile amoroase din cadrul trustului, ci si interactiunile dintre ziaristi si guvernanti, dintre patroni si serviciile secrete franceze (DGSE). Si aici pot fi asemanari cu viata dintr-un trust de presa romanesc. Din pacate, ceea ce se povesteste in serialul Reporters, nu o sa gasiti in niciun reportaj romanesc realizat de televiziunea publica, pentru ca despre un serial pe aceeasi tema, cine poate indrazni? N-am vazut noi niciun serial de televiziune despre rapirea jurnalistilor romani in Irak, de pilda! Am inghitit filmul imprecis povestit de Traian Basescu. Ohanesian, ziaristul care vrea sa afle adevarul despre ce i s-a intamplat, este ingropat in indiferenta, nimeni nu are nevoie de el. Intr-un episod din Reporters se vorbeste despre cazul unei jurnaliste rapite in Orientul Mijlociu, probabil o aluzie la cazul Florence Aubenat si despre implicatiile serviciilor secrete franceze. Autoritatile recunosc in fata jurnalistilor care ancheteaza afacerea ca s-a platit o rascumparare de 8 milioane euro, dar oficial declara la televizor, fara sa li se miste un muschi pe fata, ca “autoritatile franceze nu negociaza cu teroristii”. Unde am mai auzit noi despre asa ceva? Mergand pe firul investigatiilor, jurnalistii din serialul francez dau de urma banilor si de o posibila deturnare a unor sume importante. Itele duc la un partid politic din randurile caruia este ales, la un moment dat, primul ministru. In trust, conducerea nu vrea sa se puna rau cu seful guvernului, de la care asteapta favoruri. Nu peste mult timp, la Riad, un atentat omoara mai multi cetateni francezi. Un redactor al trustului, care scapa din atentat, intra pe fir pentru a afla ce cautau unii sefi ai serviciilor secrete franceze la Riad chiar in timpul atentatului. Motivul se dovedeste a fi niste comisioane de sute de milioane de dolari care nu mai erau platite. Banii urmau sa ajunga in seifurile aceluiasi partid politic din care face parte si primul ministru! Evident, autoritatile vorbesc despre securitate nationala, dar doar in legatura cu ascunderea unor documente secrete. Despre “pasarici” si “gaozari”, niciun cuvant! Asadar, un thriller mediatico-politic cu multe chei, pe care nicio televiziune din Romania, din pacate, nu-l va cumpara pentru a fi prezentat telespectatorilor. Nimeni nu vrea sa se afle ca si in Occident sunt campanii de presa, pe care niciun presedinte nu le califica drept mincinoase, chiar daca sunt compromitatoare. La noi, jurnalistii sunt vulnerabilitati chiar si atunci cand nu fac nimic. Doar pentru ca asa vrea presedintele. Si cand vrea el.

Porunca nr. 11 - să nu mori de grija altuia!

Vă propun pentru săptămânile viitoare un set de alte zece porunci. Cele zece vechi sunt frumoase, trainice, dar au ajuns să nu mai intereseze pe nimeni. În Carte dau frumos, dar în realitate sunt călcate în picioare de aproape toată lumea. Poate e vremea să ne gândim la altele, mai aproape de sufletul nostru.

Decât să auzi un guvernant, din aceia care ne amanetează prezentul şi viitorul fără să ne ceară nici măcar un sfat, că îţi poartă de grijă, mai bine îţi bagi capul într-un muşuroi de furnici roşii şi aştepţi să le vezi zburând! În loc să fie un stat social, statul patronat de Băsescu şi compania lui nu are decât două griji: cum să sifoneze banii publici în buzunarele private ale clienţilor portocalii şi cum să-l jupoaie de viu pe cetățeanul umil şi simplu. Un stat potent s-ar gândi măcar cum să-i mai dea puţin drumul din strânsoare amărâtului neputincios plătitor de impozite şi taxe şi cum să mai subţieze afacerile din economia subterană. Dar combaterea evaziunii fiscale a celor din amintita economie este un țel mult prea îndepărtat pentru regimul Băsescu şi asta din simplu motiv că economia subterană este controlată tocmai de clienţii portocalii care cotizează şi care uneori sunt chiar în structurile guvernului! De aceea copilăria vehiculată de unii şi de alţii pe la televizor, aceea a unui guvern remaniat pe ici pe colo este doar o glumă şmecheră: cum să ceri unor miniştri să nu mai sifoneze bani publici cânt tocmai ei se ocupă de această afacere? Cum să ceri unor miniştri portocalii să combată evaziunea fiscală şi economia subterană când tocmai ei o controlează? Dacă nu integral, măcar în segmente semnificative. De aceea, cea mai serioasă schimbare posibilă la această oră în România ar fi schimbarea guvernului clientelar în integralitatea lui şi a celui care îl patronează de la Cotroceni. Cine o va face? Idealiştii din pedele? Pentru asta ar trebui să existe. Or, gândul cel mai de preţ al unor pedelişti este cum să pună umărul la războiul fratricid din sânul partidului şi cum să ajungă ei în locul colegilor căzuţi în diverse dizgrații. Atunci, opoziţia? Din ce văd până acum, opoziţia este mai impotentă decât Boc. Doar vorbe, cum ar zice Shakespeare, şi mici muşcături la varice. Pe Ponta l-a făcut Olteanu, un fel de şpiţer cu mustaţă în furculiţă, asta după ce a încercat, de dragul ridicolului, să formeze un zid uman în jurul unei urne la care nu vota nimeni! Mă refer le cea mai penibilă acţiune a opoziţiei îmbrobodite în noaptea votării unui membru la CCR, atunci  când, prin manevre de şpringari, orchestraţi de o fostă fotomodelă (!), ajunsă al treilea om în stat (?), şi la ordinele jupânului de la Cotroceni, pedeliştii şi-au atins scopul, chiar dacă el a fost unul doar de orgoliu. Opoziţia s-a făcut atunci de râsul lumii şi tot ce a urmat sau n-a urmat niciodată a stat sub semnul acestei mari penibilităţi. Ultima sublimă penibilitate a opoziţiei bine controlate a fost modul în care a votat veselă neconstituţionala lege ANI, deşi pesediştii juraseră că nu vor vota dacă nu li se va aproba reducerea TVA. În total dispreţ, nu li s-a aprobat nimic, aşa că ei continuă şi acum să înghită mendrele puterii ca pe niște bomboane fondante visând la ziua în care pedeliştii vor defecta la PSD!  Cu acest vis în ureche, opoziţia nu poate asista decât cum jupânul de la Cotroceni a aranjat cu forţa unor dosare de şantaj defectarea unor penelişti exact la... pedele! Ca să nu mai zică nimeni că se îngroaşe rândurile unei opoziții dornice de răsturnarea guvernului! Jocul aşa se joacă când eşti impotent fără nici o şansă de însănătoşire. Nu mă întrebaţi, cum se maimuţăresc unii pe la televizor, "care este soluția?". Cert este însă că nu văd o altă şansă pentru amărâtul de cetăţean decât să tacă şi să înghită ca o fetiţă cuminte. Oricum, ne-am întors la sportul pe care-l practicam cu succes pe vremea lui Ceauşescu, acela de a ne plânge prin camerele de bloc şi prin cotloane ferite de microfoane şi nimic mai mult. Suntem condamnaţi să ne supunem jocului guvernanţilor, să ne executăm "fără să discutăm", apoi să ne plângem pe la colţuri şi, într-un final, să nu facem nimic. Sau doar un penibil dans al pinguinului, cea mai mare dovadă de răzvrătire la adresa unui guvern care nu mai poate fi oprit de la nici o fărădelege! Şi care are grijă de noi ca elefantul care vrea să alăpteze un şoricel. Guvernanţii neclintiţi au învăţat o singură poruncă, una inventată de mine: să nu mori de grija altuia! Singura lor grijă este cea a propriilor buzunare. Grija pentru celălalt, omul simplu, nu există în structura lor genetică. De aia nu contează că amărâţii leşină la cozi pentru a-şi plăti birurile! De aia nu-i interesează că mori copii, femei tinere, bătrâni,  în spitale! De aceştia, pe guvernanţi nu-i frământă niciodată grija. Dacă trebuie arestat un amărât, are grijă un procuror cu bube în cap care o caută şi acum pe Elodia despre care ştie că nu va apărea niciodată; dacă șirurile de automobile de pe DN1  se întind ca nişte reptile lungi de zece kilometri, lucrul asta nu-i umple de grijă niciodată pe guvernanţi. Ei îşi fac vacanţele pe Coasta de Azur, se operează în străinătate, îşi trimit progeniturile la studii în Occident. Ei zboară cu elicoptere, au coloane cu girofar, nu merg niciodată prin mulţime, nu intră în magazinele periferice. Guvernații nu-i au pe inventarele lor pe cetăţenii de rând! Ei sunt lăsaţi să se zvârcolească în praf ca nişte muşte beţive Şi culmea, cetăţenilor de rând le place asta la nebunie! 

Udrea, tot la guverne!

Nu se poate să nu vă mai amintiți scena aceea de-a dreptul memorabilă din timpul campaniei prezidențiale din 2009! Traian Băsescu intra dezinvolt și șugubeț în holul proaspătului sediu de campanie pus lui la dispoziție de un fan plin de interese. În hol îl așteptau câțiva activiști de partid portocaliu zeloși, toți numai zâmbet și temenele la vederea șefului și creatorului lor care se lupta cu securiștii pentru un al doilea mandat prezidențial. Câteva vorbe aruncate de șef în stânga și-n dreapta, punctate de zâmbete largi unsuroase și apoi celebra întrebare aruncată lui Elena Udrea care aștepta sfioasă într-un colț mai la vedere, dar nu prea agresiv în față: Și tu Elena, tot la guverne? Toată lumea a râs, a râs și Băsescu, hă-hă-hă, în timp ce îi arunca o privire șăgalnică și plină de subînțelesuri, ca între niște iubiți care se feresc de ochii lumii clevetitoare: Elena, și tu tot la guverne? Așa a zis și a pornit vioi să urce scările care duceau în sala de consiliu de la primul etaj și de acolo la Cotroceni. Ei bine, în ciuda tuturor scandalurilor de presă legate de averile fetelor lui , a fratelui, a casei din Mihăileanu, a șmenurilor puse în practică doar pentru alegerea celei care semna cu numele de scenă EBA, în fine, sfidând și pixelii albaștri ai înregistrării video cu palma dată unui copil, în ciuda chiar și a sfidării constituției prin desemnarea a două sinistre și fantomatice guverne doar pentru a-l repune în capul guvernului pe Boc imediat după câștigarea celui de-al doilea mandat, o parte din lumea ignorantă, sfidând la rândul ei după chipul și asemănarea stăpânului lor, trecând cu pas ușor peste toate aceste evidențe, l-a urcat în mult râvnitul tron republican al Cotrocenilor chiar pe Traian Băsescu! Și Elena Udrea, cea care nu făcuse parte, un bine mascat calcul politic, din fantomaticele guverne încropite de Băsescu doar pentru a-i îmbrobodi pe trepanații care se temeau să nu ajungă CEC-ul și sarea țării pe mâinile mogulilor, a ajuns în guvernul restituit Boc, exact așa cum i-a fost vrerea jupânului de la Cotroceni! Azi, nimeni nu se mai întreabă cum a putut un om să calce peste cadavre într-o asemenea veselie pentru a aduce la putere un guvern Boc care tocmai fuseseră respinși de parlament, caz unic în istoria post decembristă? Nici nu mai contează, dacă poporul își iubea stăpânul. Iar cei care-l urau, opoziția adică, nu făcea decât glumițe de băieți care sparg semințe în așteptarea marelui derby fotbalistic din cartier. Numai că șarada nu se oprește aici. Dovedind că totul stă la mâna lui, putere și opoziție laolaltă,  Băsescu își continuă opera de reformă a statului, cum îi place lui să numească păstorirea, prin interpuși, a butoanelor banilor publici pentru ca aceștia să ajungă, pe căi niciodată investigate de amorțitele instituții ale statului, direct în buzunarele private ale unor clienți portocalii profund atașați de jupân. Și, n-o să vă vină să credeți, a hotărât să remanieze pe Boc pentru a-l aduce din nou în capul bucatelor pe același Boc! Și ce credeți, cu Udrea tot la guverne! Tare și grea reformarea statului!  

Se vrea reformarea statului? Atunci, primul pas este înlăturarea guvernului clientelar Boc-Băsescu, alungarea răului etern de la Cotroceni și intrarea în normalitate politică, economică și socială.  Dar cine să facă asta, Băsescu? Opoziția pusă pe glumițe la televizor? Boc? Sau poate Udrea!

Deocamdată, l-am văzut pe președinte cum conduce el țara după ce vede la televizor și tocmai la televiziunile mogulilor pe care îi înfierează cu mânie proletară.  A văzut că opoziția dădea în clocot la televizor cu remanierea guvernului, a pus la cale o remaniere să le astupe gura. Pentru asta și-a pus câțiva trepăduși și răspândaci să arunce în presă cum că ar fi nevoie de o remaniere dură, nu una de suprafață. S-au dat chestionare, au fost dezbateri aprinse pentru presă, unii și-au depus mandatele, Udrea era cât pe ce să și-l depună și ea și astfel, înspre seară Boc a anunțat cei șase miniștri noi. Și ce credeți? Cu Udrea tot la guverne! Unii se iluzionează că în Boc s-a răsculat mămăliga și i se opune lui Băsescu, alții cred că Udrea a pierdut bătălia în fața greilor din partidul portocaliu. Adevărul trebuie să stea ascuns prin altă parte. Băsescu și-a definitivat planul tocmai cu ajutorul Udrei, cum a făcut de atâtea ori când a scos-o la înaintare, crezând că liniștește poporul cu care se îmbăia altădată. Boc rămâne același umil servitor cu visul că va conduce țara până în 2012.  În situația în care și puterea și opoziția nu visează decât la câștigarea de puncte electorale, unii privind cum le crește, pardon de expresia, alții, cum le scade, și poporul pare mulțumit, că acum dacă a plecat Vlădescu, poate sparge mai liniștit semințe pe stadionul din cartier. Mai sunt unii care continuă să se minuneze. De pildă, cum de nu se mai întreabă nici un politician sau televiziune de știri cine înregistrează convorbirile la întrunirile politice și cum ajung ele în presă? Cum a rămas cu înregistrările din Parlament atunci când se dezbătea în comisie cazul, ați ghicit, Udrea? Și dacă vorbim de înregistrări, cum ajung în presă tot felul de înregistrări ilegale, dar nici una cu Băsescu sau cu Udrea? Și apoi cum de apare Udrea în toate guvernele lui Boc în vreme ce alții cad? O fi un contract de-al ei cu Băsescu sau pur și simplu România nu poate exista fără Udrea?

Parfum De Haiku

Gonesc spre Sinaia.

Luna, spânzurată

De umărul meu stâng

Minciuna în vremuri de holeră

Prin definiţie, autorităţile mint. Oriunde şi oricând. Nici călcat de tramvai  nu trebuie să crezi autorităţile. Ele spun mereu povestea lor, în contradicţie totală cu realitatea.

Ele vor să îmbrobodească pe toată lumea. Acolo unde apare o acuză, o învinuire, o demascare, acolo apar şi autorităţile cu un răspuns „oficial” aiuritor. Ele spun că se autosesizează de pe urma unui articol strecurat în presa aservită şi se fac că au lobotomie atunci când toată presa arde. „Oficial” a devenit în zilele noastre (sau dintotdeauna) sinonim cu minciuna. Autorităţile au preluat vesele chiar şi o sintagmă prin care vor să arunce anatema asupra celor care nu înghit gogoşile autorităţilor: „teoria conspiraţiei”. Imediat ce voci independente se îndoiesc de „adevărurile oficiale” ale autorităţilor, nişte răspândaci trimişi în misiune la televiziuni lansează invectiva „teoria conspiraţiei”. Cine susţine un adevăr care contrazice minciuna oficială este un fel de lepros, bolnav de o maladie incurabilă, mai grea decât cancerul, pe nume „teoria conspiraţiei”.

Ce nu ştiu autorităţile este că această conspiraţie este tocmai ceea ce ei pun la cale zi de zi şi ceea ce noi nu avem altceva de făcut decât să o înghiţim neputincioşi. Noi cu teoria. Ei, cu conspiraţia! Cea mai mare frică pentru autorităţi este posibilitatea ca vocile care se îndoiesc de realitatea măsluită să nu capete credibilitate. S-a născut azi în societăţile de tip occidental, dacă nu există de când vremea, o adevărată prăpastie între adevărurile autorităţilor şi adevărurile populare, un drum de netrecut. Minciunile circulă libere, în sunet de fanfară, adevărul se strecoară tumultuos dar în linişte în „underground”, ca viaţa din excepţionalul film al lui Kusturica. 

Conspiraţiile devin realitate prin complicitatea autorităţilor, iar vocile independente care pun la îndoială marile minciuni planetare sunt înecate de uriaşe aluviuni ale versiunilor „oficiale”. Am ajuns să înghiţim doar „adevărurile oficiale” răspândite de mass media, nimeni nu se mai aşteaptă să audă şi opinia adversă. Suntem capete cu o singură ureche! Îndoiala nu mai este o virtute, o atitudine a omului conştient şi inteligent, cu un pas mai departe de regnul animal, ea a devenit o îndeletnicire obscenă care trebuie tratată la psihiatrie! Pe aceste vremuri de criză provocate cu bună ştiinţă, studii ale serviciilor secrete (care nu se mai ocupă cu împiedicarea traficlui de droguri, ci cu alcătuirea de analize şi dosare) vorbesc despre tot felul de pericole ce pasc societăţile occidentale, acum, în vreme de criză: de la cel al răzmeriţelor, până la cel al unora care se îndoiesc de actualul sistem capitalist. Şi se mai atrage atenţia asupra unei posibile consecinţe dramatice: şi anume ca încrederea populaţiei în „instituţiile statului” să scadă alarmant. Un lucru care ar trebui să ne intereseze foarte puţin spre deloc. Atâta vreme cât ele şi-ar face treaba în interesul nostru, de ce ar trebui autorităţile să se teamă că nu le acordăm încredere? Nici în politicieni nu are nimeni încredere şi nimeni nu se sperie de asta. De ce această spaimă ar trebui să ajungă la autorităţi?

Teama băieţilor din „think tank”-urile aflate în slujba autorităţilor, este aceea ca nu cumva să se audă şi altceva decât „adevărurile” lor. Teama ca nu cumva neîcrederea populaţiei să iasă din subterane la lumină şi să măture minciunile oficiale. Şi asta se vede din faptul că se consideră un adevărat pericol existenţa formatorilor de opinie care activează în mass media şi care, pe zi ce trece, se îndoiesc tot mai mult de autorităţi şi „adevărurile” lor oficiale. Viitorul, în viziunea acestor studii, ar fi acela ca aceste voci să fie reduse la tăcere, eventual cumpărate, pentru ca în societatea nouă, de tip capitalist, să nu se mai audă decât vocea oficială a autorităţilor.

Aceea care ne spune că trăim bine, că ne va fi şi mai bine, că ei muncesc pentru binele nostru. Şi dacă lumea nu crede şi nu crede, atunci se mai poate lansa o conspiraţie pentru salvarea crizei, după cea cu gripa porcină care se cam subţiază: pericolul holerei.