Porunca a XIII-a: Un orb să nu spună despre alţii că sunt orbi

Zâmbesc ori de câte ori câte un scriitor, care se intitulează disident, vorbeşte despre comunism şi securiştii ceauşişti care l-au căutat la buletin. În primul rând, pentru că mai mereu este vorba despre experienţe strict personale ridicate forţat la rang de dramă naţională; întâmplări anonime, obscure, pline de complicităţi, devenite acte eroice după un război care nu a existat (Adevăraţii dizidenţi au plătit pentru adevărata dizidenţă şi au rămas în tăcerea unui caracter exemplar). Apoi pentru că nu este limpede pentru mine, şi nu e limpede pentru nimeni, în ce a constat dizidenţa lor. În fine, pentru că mi se pare penibil să vorbeşti despre comunişti şi securişti  ai unui fost regim, într-o ţară care a trecut la un alt regim politic, numit acum democratic (nu sunt de acord cu acest cuvânt, deşi o să-l mai folosesc, mereu din spirit didactic). Pentru că ăsta este un soi de oportunism jalnic, demn de dispreţ, cel puţin din partea mea. E adevărat că vârful ridicolului  n-a fost atins de un scriitor, ci chiar de actualul preşedinte atunci când a citit un Raport despre condamnarea comunismului în plin Parlamentul României. Culmea ridicolului, pentru că Raportul a fost scris de fiul unui politruc bolşevic (făcând parte din echipa criminală plasată de Moscova la Bucureşti pentru a distruge elita intelectuală românească imediat după 1947), fiul însuşi fiind un propagandist al regimului Ceauşescu, plantat acum la curtea preşedintelui Băsescu. Şi, culmea, autorul Raportului de pomină, aprobat de Traian Băsescu în 2006, nu pomeneşte nimic despre crimele echipei bolşevicului Leonid Tismineţki (românizat Tismăneanu în 1949), în schimb îl înfierează pe Adrian Păunescu drept un colaborator al regimului lui Ceauşescu! Şi dacă ar fi vorba doar despre lucrarea „profesorului”  Tismăneanu, o comandă neo-atlantistă ieftină şi obscură, mai treacă-meargă (mai degrabă nu meargă), dar să nu uităm că şi actualul preşedinte al României, profitând de abulia alegătorului român, i-a speriat pe cetăţeni cu veşnicul pericolul comunist, doar pentru a fi reales în 2009! El fiind, în realitate, ca şi juniorul profesor care prestează în SUA, un produs perfect al regimului comunist pe care îl condamna Tismăneanu! Aşadar, despre ce anti-comunişti vorbim?

Sau despre ce dizidenţi? Iată un interviu realizat cu un scriitor care vine periodic prin ţară pentru a bifa, şi el, activităţi de fost disident. Dorin Tudoran, căci despre el este vorba, vorbeşte despre comunism cam la fel cum vorbeşte Traian Băsescu despre coaliţia aflată azi la putere: cei care au votat legi în Parlament „din greşeală” sunt iresponsabili! O singură întrebare, directă: cum se numeşte cel care a format, sfidând Constituţia, o coaliţie iresponsabilă, dacă nu cumva chiar iresponsabil?  Logica, dar şi bunul simţ comun, ar spune că un iresponsabil nu poate spune despre alţii că sunt iresponsabili. Acest privilegiu îl are doar un om cu adevărat responsabil. Altfel spus, pe înţelesul tuturor, un orb nu poate spune despre alţii că sunt orbi!  În consecinţă, cum să spună Dorin Tudoran cât de răi au fost comuniştii şi securiştii, când el s-a îndestulat cu beneficii, case de creaţie, concedii la mare şi la munte, congrese în străinătate, primind chiar şi mult râvnitul carnet de partid pe vremea regimului comunist, iar siniştrii securişti i-au înlesnit şi plecarea din ţară, spre libertate? Şi apoi, cum de nu pomeneşte o vorbă Dorin Tudoran, disident anti-comunist(?), despre comunistul Băsescu sau despre securiştii de azi, aflaţi în subordinea sa, de trei ori mai mulţi ca număr decât pe vremurile înfierate? Sau despre faptul că securiştii de azi nici măcar nu mai urmăresc vreo mână de scriitori dezorientaţi, ci oameni politici, oameni de afaceri, jurnalişti, de-a valma, de multe ori ilegal?  

Nu ştiu de ce, dar e în această atitudine închipuită a lui Dorin Tudoran ceva din închipuirea fetelor bătrâne şi urâte care, ori de câte ori văd câte un autobuz cu navetişti, îşi aranjează cochet buclele peste obrajii ofiliţi, doar-doar vor atrage atenţia vreunui ziler chipeş. Preţiozitatea ridicolă a lui Dorin Tudoran, ca şi a acestor fete bătrâne şi urâte, constă în faptul că în urbe nu soseşte nici un autobuz cu navetişti şi chiar dacă ar sosi vreunul vreodată, nimeni nu s-ar uita la el (ele)!