Porunca a XII-a: să nu-ţi treacă timpul în van

Nu pot să-mi ascund o senzație ciudată: ori de câte ori privesc în transmisiune directă o ședință a  Parlamentului gândul îmi zboară la Caragiale. Ca student la filologie în anii 70, am studiat momentele, schițele și comediilor  caragialești, le-am analizat stilistic și le-am gustat umorul. Dar născut în anii 50, deci fără să fi trăit perioada interbelică, nu le-am înțeles deplin înțelesul profund decât în anii care au urmat schimbării de regim din 1989. Dați-mi voie, stimabililor, așa cum zice Cațavencu în O scrisoare pierdută, dincolo de a mă amuza, mă lăsa rece înainte de 89 din mai multe motive: nimeni nu vorbea așa în Marea Adunare Națională, dacă ar fi existat ceva similar oricum nu avea cum să ajungă la urechile oamenilor, ședințele Marii Adunări Naționale nu erau televizate în direct. Deci, într-un fel, cenzura de partid a acelor ani ne scutea de circul penibil a anilor interbelici. Cenzura ne mai scutea și de o mulțime de alte frivolități și vulgarități care ne poluează mintea și ne pervertesc spiritul de 20 de ani încoace. Oricum, ochiul nemilos al lui I. L. Caragiale tăia în carne vie, descoperind în anii de la hotarul secolelor al XIX-lea și al XX-lea tot circul generat de o societate democratică șchioapă despre care vorbeau cu emfază politicienii acelor vremuri. Culmea este că aceeași emfază tâmpă este prezentă și în discursurile actualilor politicieni care dau ochii peste cap ori de câte ori rostesc cuvântul magic „democrație”. Aceeași fanfaronadă a politicienilor de la 1900, și în comportamentul politicienilor din actualul Parlament! Atâți fanfaroni și maimuțoi azi, cu nimic mai evoluați decât politicienii de pe vremea lui Eminescu și Caragiale. Aceleași fraze pompoase atunci și acum, aceiași oameni care lăcrimau pentru „țărișoară” atunci ca și acum, în vreme ce nu încetau, atunci ca și acum, să se îmbogățească din afaceri și învârteli cu banul public. E greu să admiți că există vreo deosebire între un Cațavencu caragialesc și un Oltean sau Cotoi al zilelor noastre. Acum și atunci, toți se gândesc la viitorul țării și binele ei în timp ce-și rotunjesc conturile din băncile private. Altfel spus, ceea ce credeam că este doar un umor simpatic caragialesc, nu era decât o realitate profundă și tragică, un blestem care trăiește și în zilele noastre. Caragiale era convins că este vorba despre un tragism care ne definea ca națiune și, după 150 de ani, suntem obligați să credem și noi același lucru. Suntem în plină noapte pierdută, ca o scrisoare.

Dar nu numai secvența discursului fanfaron al unui Cațavencu ne trimite la Scrisoarea pierdută, ci și aranjamentele de partid și lupta pentru scaunul de parlamentar. Cu ce sunt mai prejos acțiunile de șantaj electoral ale unui Cațavencu, poftele unui Tipătescu, aranjamentele pentru alegerea unui Dandanache în „coledzi” sau cele ale unui Trahanache, toți inși slugarnici, toți cu principii, în comparație cu jocurile de culise ale sforarilor noii stăpâniri de azi care au atins o culme greu de imaginat chiar și de Caragiale. Acum, cu votul uninominal în geanta vuitton se votează tot pe liste de partid, tot cum cere partidul, cu degetul în sus sau în jos. Mai ies şi dandanale dar cine mai bagă de seamă ridicolul clipei? Puterea face ce vrea muşchii ei, Opoziția, neputincioasă ca o pisică în călduri îşi aşteaptă jupânul. Când iese cum vrea Puterea, şi iese mereu că de aia e nevoie de slugi obediente,  toată lumea e fericită, din piaţa Victoriei până sus în dealul Cotrocenilor. „Să trăiască (Urale și muzică. Pristanda, ține cu mana tactul uralelor. Toți ciocnesc și beau.)” scrie Caragiale. Nimic nu e nou sub soare. Asemenea aranjamente de culise îl exasperau și pe Eminescu, împingându-l să scrie în deznădăjduitele sale articole din Timpul, chiar dacă în van. Azi scriem și noi când vedem că totul este călcat în picioare, chiar dacă tot în van. Numai că între timp au trecut 150 de ani. Tot în van. Atunci şi acum, aceleaşi învârteli și nici un ideal. 

Parfum de Haiku

                                                                                

În brațele mele,

Timpl nu-și

Amintește viitorul