Premii cu coronita pentru turnatori

Diversiunea este cea mai bine unsa roata a carutei politice din Romania. Si nici nu stiu daca sa ma bucur sau sa rad. Ca sa se atenueze impactul media al dezvaluirilor WikiLeaks, care risca sa arunce o umbra nedorita asupra guvernantilor, baietii de la CNSAS, despre care vorbeam si saptamana trecuta, au aruncat pe piata, ca la o comanda mereu salvatoare, tema informatorilor Securitatii ceausiste. Nu stiu in ce masura noua diversiune, chiar si cu scoaterea lui Nicolae Breban in fata, se va bucura de interesul romanilor, mai important este ca media aliniata, pro-basista, sa aduca pe prima pagina acest subiect si sa arunce mai la coada ziarelor subiectul total neplacut al dezvaluirilor incomode facute de WikiLeaks. De aceea eu nu ma voi lasa ademenit in aceasta diversiune si voi vorbi, inca o data, despre turnatoriile de la Ambasada SUA din Bucuresti. Turnatorii scoase la iveala, culmea, nu de CNSAS sau de vreo alta institutie a statului, ci de chiar telegramele secrete care au plecat de la ambasada SUA din Bucuresti. Cu se ce ocupa ambasada SUA din Romania, si probabil mai din toate tarile lumii a treia, este mai usor de banuit: sa impuna interesele economice si politice ale SUA guvernelor din aceste zone. Cam acesta este si cazul nostru, cu un guvern care se conduce dupa indicatiile SUA transmise prin ambasadorii acreditati la Bucuresti. Asta facea si Nicholas Taubman atunci cand, in aprilie 2007, ii recomanda proaspatului ministru al Justitiei, Chiuaru, „sa nu-l inlocuiasca pe procurorul-sef al Directiei Nationale Anticoruptie (DNA), Daniel Morar”! Asta facea si secretarul de stat al SUA, Madelaine Albright, care vizita Bucurestiul, total dezinteresat, pe la sfarsitul lui mai 2008, vizita sponsorizata de compania farmaceutica Merck. Or, Albright venea la Bucuresti sa promoveze prevenirea cancerului de col uterin prin vaccinare”. Cu vaccinuri pe care Romania trebuia sa le cumpere chiar de la compania Merck! Cum era de asteptat, fan al “marelui Licurici”, Basescu s-a declarat gata sa sustina aceasta campanie de vaccinare, si campania a si fost lansata de media aservita Cotroceniului! In numele cui se angaja Basescu in favoarea unor vaccinari despre care specialistii aveau mari rezerve?
Sa revin la turnatori. Acum, ca la receptia de la ambasada, la un whisky si o tigara de foi, cate un fomist de om politic mai da pe goarna si amanunte picante pentru a se da important, mai treaca mearga, dar cand afli ca inalti demnitari romani, de la presedinte pana la consilieri prezidentiali si ministri, tocesc parchetul ambasadei SUA din Bucuresti pentru a da rapoarte amanuntite despre activitatea guvernului si a institutiilor statului roman, ramai cel putin perplex. Cum e posibil asa ceva? Din cartile de spionaj am aflat ca informatii importante erau ascunse de spioni prin locuri conspirative pentru ca acestea sa ajunga la ambasadele straine. Acum vad ca aceasta activitate de spionaj se face deschis si cu cununa de premiant. Cine a auzit despre Diplomatia Publica nu se  mai mira. Asadar, iata cam cu ce se ocupa „marea doamna a justitiei romanesti” cum era ea numita, la ordin, de presa aservita Cotroceniului, atunci cand calca pragul ambasadei SUA din Bucuresti. Aflam ca Macovei le comunica oficialilor ambasadei faptul ca „intentia guvernului (Tariceranu) este sa-i schimbe pe procurorii de seama si a confirmat faptul ca ministrul Justitiei, Tudor Chiuariu, a cerut Comisiei Europene ca in raportul de monitorizare din 27 iunie sa inlature orice apreciere la adresa DNA”. Macovei „se indoia ca CSM va elabora un raport impartial asupra activitatii DNA”. Mai departe, Macovei a raportat oficialilor ambasadei ca ea s-a intalnit cu fostul ministru al Justitiei, Cristian Diaconescu, pe 27 iunie (2007) si acesta din urma a confirmat faptul ca Viorel Hrebenciuc si liberalii „planuiesc sa distruga DNA in timpul suspendarii de o luna a presedintelui Basescu”. Dupa cum se stie, acest lucru nu s-a intamplat, ceea ce inseamna ca Macovei mai baga si de la ea. Informarile continua: Macovei spunea ca ea a pus deoparte 1,6 milioane de euro din fonduri europene in 2006 pentru campania anticoruptie a Ministerului Justitiei si ca „Chiuariu va redirectiona aceste fonduri pentru a-si intari in schimb propria imagine”(!) Mai departe: Macovei dezvaluia ca a trebuit sa intervina de trei ori, legat de un contract militar, pentru ca era evident ca „specificatiile erau scrise pentru a directiona fondurile catre o anumita companie”. Macovei s-a aratat suspicioasa si fata de Romtehnica, despre care a spus ca „ar trebui sa dispara” din moment ce „totul trece prin ea”. Va place? Cravata rosie de pionier turnator ii mai lipsea „marei doamne”! Dupa atatea servicii aduse ambasadei SUA, Macovei stia ca i se cuvine un loc bine remunerat. Asa ca ea va ajunge in... Macedonia, consilier al guvernului de acolo, acum stim si noi de ce! Multumiti de prestatia dnei Macovei la ambasada SUA din Bucuresti, oficialii americani au trimis si o nota ambasadei SUA din Macedonia, pentru ca acestia sa stie, la randul lor, cum sa o prezinte oficialitatilor macedonene: „Monica Macovei este un contact al ambasadei de la Bucuresti de mult timp si a fost unul dintre cei mai populari oficiali din Romania”, se scrie in cablograma despre mare luptatoare pe frontul reformelor anticoruptie! Asadar, iata cum sunt rasplatiti turnatorii fruntasi. Unii cu plasarea pe posturi grase in strainatate, altii cu ocuparea sau pastrarea posturilor importante din Romania.
Acum, una din doua, in loc de concluzii: ori oamenii astia au fost chemati la ambasada SUA din Bucuresti, sa dea rapoarte ca sarcina de serviciu, ca reprezentanti ai unui guvern condus de la ambasada SUA din Bucuresti, ceva similar guvernului din Irakul ocupat, ori prestatia acestor turnatori este o culpa extrem de serioasa, pentru care cei vizati ar trebui sa raspunda in vreun fel. Dilema mult peste puterile mele...

Turnători pierduți în Labirint

Voi scrie azi despre turnatorie si despre turnatori, aceasta bogata masa de manevra pentru orice sistem represiv din lume. Turnatorii au fost mereu banuiti, dar niciodata dovediti. Turnatorii iti zambesc in fata si te injunghie cand te intorci cu spatele. Ei iti acopera mainile cu miere si iti umplu cu fecale coastele si destinul. E o marsavie care este condamnata sa ramana mereu anonima. Cu cat mai voluminoasa este opera mizerabila a turnatorilor, cu atat mai bine este pastrata activitatea lor neostoita. Care, in ceea ce ne priveste, de multe ori a stalcit carierele unor oameni capabili sau a trimis oameni nevinovati direct in puscarii. Sau invers, a facilitat ascensiuni fulminante explicabile tocmai prin zelul acestor turnatori. Cand s-a ho­tarat infiintarea Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS), argumentul oficial a fost tocmai ca acest organism trebuia sa aduca la lumina turnatorii Se­curitatii regimului Ceausescu. Ceea ce parea ca va fi un proces de demascare a sutelor de mii de turnatori abjecti, s-a dovedit pana la urma doar demascarea unor persoane publice care ocupau locuri vizibile in anii tranzitiei capitaliste din noua Republica. Ceea ce parea ca va fi un proces complet si profund, s-a dovedit o activitate de inlaturare a unor persoane incomode, pe de o parte, si stergerea urmelor de colaborare a altora, puternici ai zilei. Asa se explica stupoarea pe care o ai in fata situatiei incredibile in care persoane cu functii importante, bine supravegheate de Securitatea lui Ceausescu, nu au nici macar o fila din notele lor catre Securitate, continuand sa domine scena politica de azi. Asadar, CNSAS a facut ceva pe arena publica, totusi, chiar daca in regim minor: a demascat cativa oameni care se dadeau in noua Republica drept democrati, anti-comunisti si anti-securisti doar pentru a beneficia de noile privilegii capitaliste, expunad pe piata publica caracterul lor duplicitar si pana la urma gaunos. Desi consider ca o actiune de sanatate publica este mereu necesara, mare pret nu am pus nici atunci si nici azi pe actiunile CNSAS, chiar daca scopul ascuns al Consiliului a fost sa bareze accesul in structurile europene al unor persoane dubioase din vremea regimului Ceausescu. Dar cum ramane cu turnatorii de azi? Care nu sunt nici mai frumosi, nici mai putin josnici decat cei de ieri. Nedumerirea si intrebarea mea retorica, primesc azi un raspuns incomplet, din firimituri scapate printre degete, dar necesar, tocmai din documentele provenite de la Ambasada SUA din Bucuresti, puse la dispozitie de WikiLeaks. Documente care vorbesc de la sine! Care, pana la urma, printre altele, demasca si fata hidoasa a turnatorilor nostri damboviteni. Pe care ii percepeam drept persoane importante, cu principii, cu valori democratice si tot restul de bla-bla corect politic. Ca unii fura, ca altii cotizeaza la partide, ca iau parandaraturi si ofera mita, sau ca primesc cu dedicatie licitatii transferand banul public in buzunare private, stiam, intuiam, banuiam. Exista un grad de verosimilitate in unele deductii chiar daca la adevar e aproape imposibil de ajuns. Ca turnatori abjecti sunt si azi, gata sa strecoare venin in orice ureche holbata ca o palnie, iarasi banuiam. Dar nu mi-a trecut niciodata prin minte ca niste insi cu functii in stat, pozitii foarte inalte sau doar importante, se duc la ambasada SUA din Bucuresti pentru a da pe gura, oferind in schimbul sprijinului personal, meschin, averea tarii sau informatii de interes national! Adica nu-mi inchipuiam ca abjectia poate merge atat de jos. Pana la urma, credeam, are si abjectia mandria ei! Sa-l vezi pe un Boureanu, tanar si impetuos si cu datorii la stat, cu cata osardie isi toarna colegii la Ambasada SUA din Bucuresti, motiv pentru care este calificat de baietii cu ochi albastri si accent texan drept unul dintre “interlocutorii valorosi ai Ambasadei”, deci la categoria turnatori fruntasi, e totusi cam mult! Pentru ca, pana la urma, cine e Bou­reanu? Iti poti inchipui ca sunt inca atatia la categoria turnatori fruntasi la Ambasada. Mi-e greu sa cred ca niste jurnalisti cu pozitii inalte, pentru un pahar de whisky le toarna americanilor informatiile de care ame­ricanii au mereu mare nevoie. Mi-e greu sa accept ca niste insi, precum presedintele Romaniei, Traian Basescu, face promisiuni americanilor pentru cumparaturi pe bani care nu sunt ai familiei lui, sau ca Geoana ii matraseste pe alti politicieni doar pentru ca el vrea ca americanii sa stie ca el este “number one in Romania!”. Sau ca o insa precum Culcer, cu trecut incert, dar cu o biografie polizata si re-etichetata de mare democrata, turna la Ambasada americana din Bucuresti pentru a nu-si pierde scaunul! Si altii, si altii. Oare cat de prost sa fii, daca nu doar un turnator jalnic, sa nu stii ca o vizita la ambasada SUA, sau la oricare alta ambasada din lume, este filmata si inregistrata si ca orice interlocutor este debrifat informativ de niste diplomati despre care toata lumea stie ca sunt securisti si chiar cu asta se ocupa? Pana la urma, probabil ca turnatorii chiar stiau asta, dar ei erau convinsi ca turnatoria le era certificatul lor de loialitate fata de SUA, cu care se puteau si mandri si de pe urma cauia sperau sa obtina privilegii ulterioare, exact dupa modelul celor care se duceau pe vremuri la Poarta Otomana pentru a saruta papucul Sultanului. Un singur lucru poate ca l-au ignorat sau poate ca, dimpotriva, s-au bazat: si anume ca turnatoriile lor, uneori flecareli de betivani sau simple acte de tradare, nu vor deveni niciodata publice, ca ele vor ramane pentru totdeauna ingropate in dosare, ca orice turnatorie din toate vremurile. Si ar fi ramas cu siguranta, daca WikiLeaks nu
le-ar fi facut publice. Macar si pentru asta WikiLeaks a facut un act de sanatate publica. Turnatorii care nu doar ca ne tin noua ochii mereu larg deschisi, ci si istoricilor. Pentru ca unele documente secrete trimise de Ambasada SUA de la Bucuresti spre Washington vor ajunge, mai devreme sau mai tarziu, in cartile de istoie. Cu etichetele de cuviinta pentru actanti. Iar turnatorii, macar unii dintre ei, ar trebui sa raspunda la intrebarea nu daca au fost colaboratori ai securitatii, vanati de CNSAS, ci cat de mult au turnat la Ambasada SUA si cu ce folos. Nu-mi fac iluzii. Stiu ca asta nu se va intampla, pentru ca, in fond, ei au aura ca au turnat la Marele Licurici! In concluzie: turnatorii la securitatea lui Ceausescu, incriminati de CNSAS, pot spune ca notele lor erau in inters national. Pe cand turnatorii de azi, de la Poarta Washingtonului de la Bucuresti, isi vand tara pe un pachet de tigari si o sticla de whisky. Daca lucrurile nu sunt cumva mai grave. In fine, unii zic ca iarta, dar nu uita. Eu zic ca ii iert chiar inainte de a-i uita definitiv. Ii vor tine minte cartile de istorie.

Pitorescul pretioaselor ridicole

Intre divortul columbenilor si supararea Zavorancei, ridicoli prin incercarea de a pune pe tapetul televiziunilor propriile lor inutilitati, un cuplu inedit incearca sa ia prim planul vietii mondene: nedezlipitii Plesu si Liiceanu. Un cuplu nici pe departe atat de celebru, e drept, la fel de tenace insa, care se deosebeste de celelalte doua prin cel putin trei subtilitati: in primul rand, e vorba de nivelul intelectual, apoi e vorba despre faptul ca cei doi elitisti incearca sa atraga atentia folosind banii televiziunii publice si, in fine, ca nu atrag atentia nimanui. Cu toate acestea, daca cele doua cupluri sunt pur si simplu ridicole, cuplul elitist face parte din categoria numita a pretioaselor ridicole. Adica, pentru cei care nu au citit comedia lui Molière, ar fi vorba despre prostia cu aere “spirituale”. Prostia e uneori splendida, dar doar atunci cand este nuda, nu cand e captusita cu pretentii supraevaluate. Este cazul semidoctilor de azi care eliberati de tirania unei culturalizari inrobitoare isi fac cultura fie citind SMS-uri, fie uitandu-se la televizor pentru a-si insusi “opinii” si a le transmite mai departe cu aerul unei maxime superioritati. “Un prost gaseste intotdeauna unul mai prost care sa-l admire”, scria Nicolas Boileau cam in aceeasi epoca in care Molière descria agresivitatea inculturii intruchipate de burghezii parveniti ai timpului sau. Cum vedeti, lucrurile nu s-au schimbat de-a lungul secolelor, chiar daca intre timp avem politicieni parveniti si versati, cu vile, tablete iPad si masini 4x4. Cum ati inteles, nu vorbesc despre cuplul Plesu-Liiceanu. Vorbeam despre semidoctii pe care ii vedem etalandu-se la televizor. Nici Plesu, nici Liiceanu nu fac parte din categoria semidoctilor, desi, la randul lor, sunt admirati de cativa prieteni si cativa semidocti cu aere de provincie. Cu toate acestea, cuplul Plesu-Liiceanu nu se da inapoi de la a lumina poporul semidoct la televizor, probabil din nevoia exihibitionista de a ne oferi din prea plinul gandirii lor si, in consecinta, de a ne demonstra cu tot dinadinsul ca sunt niste pretiosi ridicoli. Pe undeva, sunt si ei niste parveniti, chiar daca ceva mai culti. Daca ne uitam la Plesu, cum a evoluat el de la un cercetator anonim aciuat pe la un institut de pe vremea lui Ceausescu, care prindea si el iesiri anuale pe la congrese internationale, nu putem sa ne reprimam o intrebare. Ce l-a creditat pe Plesu sa fie ingreunat cu functii cu mult peste opera lui subtire? Ministru de Externe in anul 1990! Membru in CNSAS, contrar dispozitiilor legale, cu rang de inalt demnitar! Consilier prezidential al lui Basescu! Revista Dilema! Emisiuni la TVR! Toate aceste dregatorii oferite unui singur om, care s-a dovedit a nu avea nicio calificare si nicio performanta palpabila. Este un soi de parvenitism si asta, nu? Cu Liiceanu, conducatorii Romaniei s-au dovedit mai zgarciti, macar in ceea ce priveste dregatoriile inalte. El s-a multumit cu Editura Politica privatizata pe numele lui si apoi cu afacerile de acolo facute cu multi bani publici. Putem spune ca este si el un parvenit. Molière a avut geniu. Mai departe: de ce este cuplul Plesu-Liiceanu pretios? Atunci cand cuplul apare la televiziunea publica, nu doar ca arunca ratingul in moarte clinica, dar declama cu aerul unor eruditi, cele mai crase banalitati. Un intelectual ajuns printr-o minune la televizor ca realizator, incearca sa comunice simplu cele mai profunde idei. Or, Plesu si Liiceanu, amandoi auto-intitulati “filozofi”, reusesc performanta de a comunica imbarligat cele mai plate idei. Acelasi lucru e valabil si pentru Patapievici, si el un parvenit, pe multi bani publici. Aceste pretioase sunt ridicole pentru ca nu sesizeaza penibilul in care se plaseaza, dimpotriva, ei avand aerul ca vorbele lor sunt din aur. Un aur facut din bilute de plastilina. Se incapataneaza sa creada ca platitudinile lor sunt America lui Columb. In realitate, ei sunt in postura cercetatorului sovietic despre care se spunea ca a descoperit radioul, numai ca el il descoperise sub patul conjugal! Ei bine, atragandu-i-se atentia ca in pretiozitatea lui, Plesu s-a trezit spunand “mot-urile” sau “maladivitate” intr-o emisiune anterioara de la TVR, prietenul Liiceanu s-a lansat in niste pretiozitati mai ridicole decat comedia lui Molière. El teoretizeaza pe cat de savant, pe atat de stalcit, ca una este ca un om fara opera sa vorbeasca gresit, si alta e sa greseasca un om erudit. Ca Plesu, se intelege. Primii sunt doar prosti, Plesu e... pitoresc! Credeti ca prietenul Plesu l-a contrazis pe Liiceanu? Nici macar o clipa, dimpotriva, comentariul lui s-a rezumat din a da din cap ca un intelept, uimit de verva filozofica a patronului de la Humanitas. Mi-a atras atentia aceasta schimonosire a intelectului gata de orice compromis, pentru ca acelasi tipar de logica contorsionata, ca la circ, a fost folosit si in trecut, lansat de acelasi cuplu elitist postdecembrist. Cata vreme actiunea de demascare a railor securisti din perioada regimului lui Ceausescu inainta, toate erau conform planului. Cand a fost dat in vileag, de altcineva decat vigilentul CNSAS, ca Paleologu, considerat de elitisti “marele boier al culturii romane”, a fost informator al Securitatii, aceiasi pretiosi ridicoli de azi au lansat ideea ca securistii de rand erau niste nenorociti, in vreme cei cu opera, precum Paleologu, nu erau decat niste securisti buni. In acceptia de azi, securisti pitoresti! Noile pretioase ridicole, ca si cele vechi, de pe vremea lui Molière, duc ceasca cu ceai la gura tinand degetul mic ridicat ca un semn de mirare.

Cum poți transforma un Ipod Touch 4G într-un telefon iPhone 4

De curând am primit un Ipod Touch 4G, ultima generație de la Apple. Este o mică bijuterie, deși mă deranja faptul ca nu îl puteam folosi şi ca iPhone. iPodul Touch 4G are aceleași calități ca și ultimul model de iPhone, lipsindu-i doar capacitatea de a telefona, de a trimite și primi SMS și de a se conecta 3G. Săpând pe Goagăl (:-0) am descoperit în China un producător care a realizat un dispozitiv ingenios, special pentru iPod Touch 4G, care transformă acest gadget într-un iPhone 4 perfect funcţional. L-am comandat, prima mea comandă online din China, și cu o promptitudine de invidiat, în trei zile, am primit adaptorul Capple Peel. De bucurie, am realizat şi primul meu film postat pe YouTube. Chiar dacă este cam stângaci, sper să nu vi se pară total neinteresant. Pace!

http://www.youtube.com/watch?v=8RWsVjNKalU 

Parfum de Haiku

Ți-a revenit Moartea,

ai din nou sânge 

în palidul obraz

Porunca a XIII-a: Un orb să nu spună despre alţii că sunt orbi

Zâmbesc ori de câte ori câte un scriitor, care se intitulează disident, vorbeşte despre comunism şi securiştii ceauşişti care l-au căutat la buletin. În primul rând, pentru că mai mereu este vorba despre experienţe strict personale ridicate forţat la rang de dramă naţională; întâmplări anonime, obscure, pline de complicităţi, devenite acte eroice după un război care nu a existat (Adevăraţii dizidenţi au plătit pentru adevărata dizidenţă şi au rămas în tăcerea unui caracter exemplar). Apoi pentru că nu este limpede pentru mine, şi nu e limpede pentru nimeni, în ce a constat dizidenţa lor. În fine, pentru că mi se pare penibil să vorbeşti despre comunişti şi securişti  ai unui fost regim, într-o ţară care a trecut la un alt regim politic, numit acum democratic (nu sunt de acord cu acest cuvânt, deşi o să-l mai folosesc, mereu din spirit didactic). Pentru că ăsta este un soi de oportunism jalnic, demn de dispreţ, cel puţin din partea mea. E adevărat că vârful ridicolului  n-a fost atins de un scriitor, ci chiar de actualul preşedinte atunci când a citit un Raport despre condamnarea comunismului în plin Parlamentul României. Culmea ridicolului, pentru că Raportul a fost scris de fiul unui politruc bolşevic (făcând parte din echipa criminală plasată de Moscova la Bucureşti pentru a distruge elita intelectuală românească imediat după 1947), fiul însuşi fiind un propagandist al regimului Ceauşescu, plantat acum la curtea preşedintelui Băsescu. Şi, culmea, autorul Raportului de pomină, aprobat de Traian Băsescu în 2006, nu pomeneşte nimic despre crimele echipei bolşevicului Leonid Tismineţki (românizat Tismăneanu în 1949), în schimb îl înfierează pe Adrian Păunescu drept un colaborator al regimului lui Ceauşescu! Şi dacă ar fi vorba doar despre lucrarea „profesorului”  Tismăneanu, o comandă neo-atlantistă ieftină şi obscură, mai treacă-meargă (mai degrabă nu meargă), dar să nu uităm că şi actualul preşedinte al României, profitând de abulia alegătorului român, i-a speriat pe cetăţeni cu veşnicul pericolul comunist, doar pentru a fi reales în 2009! El fiind, în realitate, ca şi juniorul profesor care prestează în SUA, un produs perfect al regimului comunist pe care îl condamna Tismăneanu! Aşadar, despre ce anti-comunişti vorbim?

Sau despre ce dizidenţi? Iată un interviu realizat cu un scriitor care vine periodic prin ţară pentru a bifa, şi el, activităţi de fost disident. Dorin Tudoran, căci despre el este vorba, vorbeşte despre comunism cam la fel cum vorbeşte Traian Băsescu despre coaliţia aflată azi la putere: cei care au votat legi în Parlament „din greşeală” sunt iresponsabili! O singură întrebare, directă: cum se numeşte cel care a format, sfidând Constituţia, o coaliţie iresponsabilă, dacă nu cumva chiar iresponsabil?  Logica, dar şi bunul simţ comun, ar spune că un iresponsabil nu poate spune despre alţii că sunt iresponsabili. Acest privilegiu îl are doar un om cu adevărat responsabil. Altfel spus, pe înţelesul tuturor, un orb nu poate spune despre alţii că sunt orbi!  În consecinţă, cum să spună Dorin Tudoran cât de răi au fost comuniştii şi securiştii, când el s-a îndestulat cu beneficii, case de creaţie, concedii la mare şi la munte, congrese în străinătate, primind chiar şi mult râvnitul carnet de partid pe vremea regimului comunist, iar siniştrii securişti i-au înlesnit şi plecarea din ţară, spre libertate? Şi apoi, cum de nu pomeneşte o vorbă Dorin Tudoran, disident anti-comunist(?), despre comunistul Băsescu sau despre securiştii de azi, aflaţi în subordinea sa, de trei ori mai mulţi ca număr decât pe vremurile înfierate? Sau despre faptul că securiştii de azi nici măcar nu mai urmăresc vreo mână de scriitori dezorientaţi, ci oameni politici, oameni de afaceri, jurnalişti, de-a valma, de multe ori ilegal?  

Nu ştiu de ce, dar e în această atitudine închipuită a lui Dorin Tudoran ceva din închipuirea fetelor bătrâne şi urâte care, ori de câte ori văd câte un autobuz cu navetişti, îşi aranjează cochet buclele peste obrajii ofiliţi, doar-doar vor atrage atenţia vreunui ziler chipeş. Preţiozitatea ridicolă a lui Dorin Tudoran, ca şi a acestor fete bătrâne şi urâte, constă în faptul că în urbe nu soseşte nici un autobuz cu navetişti şi chiar dacă ar sosi vreunul vreodată, nimeni nu s-ar uita la el (ele)!       

Mașinăria de distrus adevărul

Nu este prima oară când mă opresc asupra televiziunii și a rolului ei asupra modelării publicului. De la rolul ei formativ, uitat definitiv în sertarele unor decenii trecute, la rolul de burete de șters creierii. În Occident se vorbește mult despre această ultimă și cea mai degenerativă boală a sistemului capitalist. La noi, fiind încă cruzi și sfioși, acest aspect este ținut sub obroc, suntem în faza anilor 50 când nu trebuia decât să ridicăm în slăvi puterea sovietică, iar certitudinile tâmpe să sufoce dubiile. Faptul că în locul realizărilor sovietice s-au instalat realizările americane este doar un accident al istoriei, în lungul șir pe care a trebuit să-l îndurăm. La noi, televiziunea este folosită încă pentru propaganda celor aflați la putere și face loc numai fripturiștior-activiști care, vânând posturi și dregătorii bine remunerate, aburesc telespectatorii, acele victime din rândul oamenilor de rând care suferă în tăcere, dar care când e vorba de alegeri știu să și aplaude fără motiv. În mod ilar, acești fripturiști se trezesc vorbind despre independența televiziunii atunci când sunt în opoziție și despre dușmanii de clasă atunci când sunt la putere. Strategia asta de doi bani s-a văzut în toată splendoarea ei la ultimele alegeri. Tonele de platitudini pe care le rostesc fripturiștii-activiști, puși în slujba marelui conducător ar face să roșească de rușine până și o cârtiță. Numai ei strâng din portofel și merg mai departe, ca și când nimic nu s-ar fi întâmplat. Independența televiziunii, a presei aservite? Prin anii 70 când citeam la Biblioteca americană din București un dosar legat de libertatea presei în SUA, erau puține lucruri pe care le pricepeam și asta pentru că la noi nu se punea vreo clipă această problemă. Eram totuși suficient de inteligent încât să pricep că toți cei care răspundeau pe atunci la această anchetă recunoșteau, într-un fel sau altul, că în SUA presa nu e liberă. Ceea ce pe mine, fan american în acele vremuri, m-a cam descumpănit. Să auzi astăzi niște fripturiști care vorbesc despre independența presei (care nu e în mâinile tătucului lor, adică), la noi, în dulcea Românică în care totul se vinde și se cumpără, este ca și cum ai auzi pe cineva spunând că pământul este de forma unui platou de prăjituri! Cine nu mă crede sau aceia dintre fripturiștii aserviți care m-ar considera dușman al democrației, fără burse Soros, le amintesc ceea ce spunea nu Lenin, nici Stalin, nici măcar Ceaușescu, ci un oarecare domn John Swinton, fostul Director de Personal al THE NEW YORK TIMES, numit de colegii săi drept „Decanul Profesiei”: ”Nu există, în acest moment al istoriei mondiale, în America, ceva care să se numească presă independentă. O știți și voi, o știu și eu. Nu este vreunul dintre voi care să îndrăznească să scrie opinia sa onestă, și daca ați scris-o, știți dinainte că nu va apărea niciodată publicat. Sunt plătit săptămânal să-mi păstrez propriile opinii pentru mine și să nu le public în ziarul pentru care muncesc. Mulți dintre voi sunteți plătiți asemenea pentru aceleași lucruri, și care dintre voi ar publica prostește propriile opinii în ziar, ar fi în stradă căutându-și un al job. Dacă aș permite ca opiniile mele oneste să apară publicate în ziarul meu, profesia mea ar fi istorie în mai puțin de 24 de ore. Profesia de jurnalist este de a distruge adevărul; de a minți fățiș; de a perverti; de a calomnia; de a se gudura la picioarele bogăției; și de a-și vinde propria țară și propria rasă pentru pâinea cea de toate zilele. O știți și voi, o știu și eu! Cât de stupid este să ți un toast pentru o presă independentă? Suntem instrumentele și vasalii oamenilor bogați din spatele scenelor. Suntem păpușile săritoare, ei trag sforile și noi dansăm. Talentele, posibilitățile și viețile noastre sunt toate proprietățile altor oameni. Suntem prostituați intelectuali.” Rostea acest toast, ridicând paharul, în anul 1953, la Clubul de Presă New York. Oare de cât tupeu să ai nevoie pentru a veni la talk-showuri, aceste maşini de tocat cuvinte, pentru a veni de pe postura de fripturist al tătucului şi a susţine că vrei televiziune independentă? Adică să ridici statutul de prostituţie intelectuală la rang de virtute! Aceşti sfertodocţi, o ruşine a intelectualităţii din această ţară, cu toate bursele lor din SUA, ar trebui sancţionaţi public cu exilul. La fel ca şi Ovidiu, care era, totuşi, poet. Alungaţi pentru totdeauna nu la Pontul Euxin, ci în sălile umbroase şi anonime ale bibliotecilor publice.