Raț-ai draku de intelectuali!

Circula pe vremea regimului Ceaușescu un banc din seria jocurilor de cuvinte. După tipicul, „știi bancul cu tunul?”, cu răspunsul aferent „tu nu-l mai iubești pe gigel”, era și întrebarea dacă știi bancul cu „rața”. Răspunsul plin de haz era „raț-ai dracu de intelectuali”. Era amuzant pentru că el traducea într-un fel, așa credeam atunci, gândirea disprețuitoare a lui Ceaușescu față de intelectuali, mai cu seamă a elitelor intelectuale. Contrar ideii că elitele intelectuale au fost permanent disprețuite de Ceaușescu stau desele întâlniri pe care conducătorul României din acea perioadă (1965-1975) le avea cu intelectualii de elită ai țării, fie că era vorba despre creatori (scriitori mai cu seamă) sau despre arhitecți, specialiști de înaltă clasă sau istorici. Eu eram prea tânăr pe atunci pentru a fi participat la vreo întâlnire a grupurilor de scriitori aranjați social cu Ceaușescu, dar din legendele repetate pe la restaurantul Uniunii Scriitorilor (nici la acesta nu mă duceam) și apoi transmise cu ocazia diferitelor socializări prin întreaga țară, aflasem și eu că asemenea întâlniri avuseseră loc și că scriitorii își spuseseră păsurile, iar conducătorul țării îi ascultase și le promisese una și alta. Toată lumea era mulțumită. Scriitorii cereau și șeful statului de atunci le dădea. Ce? Pe atunci nu prea știam ce îi cereau elitele intelectuale creatoare lui Ceaușescu, dar puteam să observ cel puțin două lucruri: că elitele primeau favoruri, în detrimentul altor intelectuali, privilegii cum ar fi accesul rapid și nelimitat la edituri, vile, premii generoase, onorarii grase, ieșiri în străinătate, iar, în schimbul acestor avantaje de nedispreţuit, elitele intelectuale creatoare ofereau opere şi rânduri entuziaste în cărți groase pe care stătea tipărit cu litere de aur cuvântul „Omagiu”. Chiar şi în anii pe care îi numeam dictatură, lucrurile mergeau ca unse. Unii mai descurcăreți se aranjau, iar Ceauşescu putea să demonstreze tuturor că elitele intelectuale sunt de partea lui. Nu existau procese de conştiinţă, nu existau scrupule de ordin intelectual. Dar trocul dintre elitele intelectuale şi conducătorul ţării s-a risipit încet-încet începând cu 1971, o dată cu întoarcerea lui Ceauşescu din Coreea de Nord. Au apărut atunci o serie de teze ideologice care puneau creatorii literari într-o oarecare nedumerire. Unii au aderat la aceste teze, au compus opere literare conformiste nedorind să renunţe la privilegiile oferite de regim, alţii au început să cârâie printre mesele şi paharele de vin de la restaurantul Uniunii Scriitorilor din Bucureşti. Voiau să păstreze intacte privilegiile obținute de la Ceauşescu, dar nu se arătau la fel de entuziaști să răspundă la noile comandamente. Singurul lucru pe care au continuat să-l facă, pentru a ascunde mica lor rezistenţă, a fost să scrie în cartea pe care stătea tipărit cu litere de aur cuvântul „Omagiu”. Ode de conveniență, oarecum şmechereşti care, credeau ei, îl puteau păcăli pe şeful statului. Nu l-au păcălit şi privilegiile elitelor intelectuale au început să se subţieze. Elitele fierbeau de nemulţumire. La rândul lui, Ceauşescu a început să-i disprețuiască. În fond, avusese cu ei o înţelegere, el se ţinuse de cuvânt, elitele, mereu şmechere, îi dăduseră flit! Se împotriveau cerințelor ideologice, era în regulă, dar ar fi vrut ca privilegiile să le rămână intacte. Atunci, pe la începutul anilor 80, disprețuiți de Ceauşescu, au activat în „Omagii” doar cei care rămăseseră să mai salveze ce se mai putea salva din privilegiile lor şi cei care mai sperau să intre în graţii. Cam tot de prin acei ani a început să se răspândească şi bancul cu „raţa” despre care vorbeam la început, acel banc care deconspira subtil disprețul lui Ceauşescu faţă de intelectuali, văzuţi ca nişte veşnici profitori ai regimului şi invariabil trădători, în același timp.

Am putea spune azi că vremurile grele de atunci ar fi putut explica trădarea elitelor intelectuale îndrăgostite de privilegiile pe care Ceauşescu le putea oferi. Dar vedem că nu vremurile erau de vină, ci aceiaşi elitişti intelectuali mai vechi şi mai noi care încearcă să profite de vreme. Toţi şefii statului, oricare au fost aceştia după anii 90, de la Ion Iliescu, Emil Constantinescu şi Traian Băsescu, au fost nevoiţi să-i bage în seamă pe elitişti, iar aceşti intelectuali mereu interesaţi, au ştiut să-şi negocieze toate privilegiile posibile, de la posturi de posturi de ambasadori, şefi de edituri, conducerea ziarelor, a institutelor. În schimbul acestora, elitiştii promiteau că vor da patina de aur a adeziunii lor. Sigur, cartea aceea groasă cu un singur cuvânt de aur tipărit pe copertă dispăruse, dar acum posibilităţile erau mai diversificate. Aşa au apărut cântăreţii regimurilor, odele bine ticluite ale elitiştilor mereu poofticioşi, aşa s-a mărit numărul apariţiilor acestora pe canalele media ale puterii de prin toate colţurile ţării. Îi avem aici pe unii de genul lui Tismăneanu, Liiceanu, Pleșu, Cotoi, Patapievici, Ungureanu etc. Şi de fiecare dată, când forţa conducătorului statului de subția, dezertările, trădările apăreau fără nici un fel de scrupule. Şefii de stat treceau, elitele rămâneau, revigorate şi gata să slujească pentru noul şef de stat. Cel mai nou exemplu de trădare, nu ştiu cu ce scop, sau doar îl bănuiesc ca fiind vorba despre fonduri sau nepierderea lor, este scrisoarea de protest a grupului de elitişti strânşi pe Calea Victoriei 120, toți recunoscuți ca vaşnici susţinători, deseori chiar împotriva bunului simţ, ai lui Traian Băsescu. Acum îi cer acestuia să ceară scuze lui Mihai I pentru recentul afront. Monarhişti în adormire, deşi probăseşti convinşi până mai ieri, acum onoarea (sau interesul) le este atât de răscolită, încât iau atitudine chiar împotriva binefăcătorului lor. Deşi, până acum, nici un derapaj prezidenţial nu le-a afectat onoarea de elitişti intelectuali cu nici măcar vreun gram! În faţa acestei mici sfidări, sau mari trădări, Traian Băsescu se poate considera îndreptăţit să spună, făcând apel la banc, „raţ-ai dracu de intelectuali”! Sau nu?

Parfum de Haiku

Șterg zăpada, uit lanțurile

care m-au țintuit

în frig

Premii cu coronita pentru turnatori

Diversiunea este cea mai bine unsa roata a carutei politice din Romania. Si nici nu stiu daca sa ma bucur sau sa rad. Ca sa se atenueze impactul media al dezvaluirilor WikiLeaks, care risca sa arunce o umbra nedorita asupra guvernantilor, baietii de la CNSAS, despre care vorbeam si saptamana trecuta, au aruncat pe piata, ca la o comanda mereu salvatoare, tema informatorilor Securitatii ceausiste. Nu stiu in ce masura noua diversiune, chiar si cu scoaterea lui Nicolae Breban in fata, se va bucura de interesul romanilor, mai important este ca media aliniata, pro-basista, sa aduca pe prima pagina acest subiect si sa arunce mai la coada ziarelor subiectul total neplacut al dezvaluirilor incomode facute de WikiLeaks. De aceea eu nu ma voi lasa ademenit in aceasta diversiune si voi vorbi, inca o data, despre turnatoriile de la Ambasada SUA din Bucuresti. Turnatorii scoase la iveala, culmea, nu de CNSAS sau de vreo alta institutie a statului, ci de chiar telegramele secrete care au plecat de la ambasada SUA din Bucuresti. Cu se ce ocupa ambasada SUA din Romania, si probabil mai din toate tarile lumii a treia, este mai usor de banuit: sa impuna interesele economice si politice ale SUA guvernelor din aceste zone. Cam acesta este si cazul nostru, cu un guvern care se conduce dupa indicatiile SUA transmise prin ambasadorii acreditati la Bucuresti. Asta facea si Nicholas Taubman atunci cand, in aprilie 2007, ii recomanda proaspatului ministru al Justitiei, Chiuaru, „sa nu-l inlocuiasca pe procurorul-sef al Directiei Nationale Anticoruptie (DNA), Daniel Morar”! Asta facea si secretarul de stat al SUA, Madelaine Albright, care vizita Bucurestiul, total dezinteresat, pe la sfarsitul lui mai 2008, vizita sponsorizata de compania farmaceutica Merck. Or, Albright venea la Bucuresti sa promoveze prevenirea cancerului de col uterin prin vaccinare”. Cu vaccinuri pe care Romania trebuia sa le cumpere chiar de la compania Merck! Cum era de asteptat, fan al “marelui Licurici”, Basescu s-a declarat gata sa sustina aceasta campanie de vaccinare, si campania a si fost lansata de media aservita Cotroceniului! In numele cui se angaja Basescu in favoarea unor vaccinari despre care specialistii aveau mari rezerve?
Sa revin la turnatori. Acum, ca la receptia de la ambasada, la un whisky si o tigara de foi, cate un fomist de om politic mai da pe goarna si amanunte picante pentru a se da important, mai treaca mearga, dar cand afli ca inalti demnitari romani, de la presedinte pana la consilieri prezidentiali si ministri, tocesc parchetul ambasadei SUA din Bucuresti pentru a da rapoarte amanuntite despre activitatea guvernului si a institutiilor statului roman, ramai cel putin perplex. Cum e posibil asa ceva? Din cartile de spionaj am aflat ca informatii importante erau ascunse de spioni prin locuri conspirative pentru ca acestea sa ajunga la ambasadele straine. Acum vad ca aceasta activitate de spionaj se face deschis si cu cununa de premiant. Cine a auzit despre Diplomatia Publica nu se  mai mira. Asadar, iata cam cu ce se ocupa „marea doamna a justitiei romanesti” cum era ea numita, la ordin, de presa aservita Cotroceniului, atunci cand calca pragul ambasadei SUA din Bucuresti. Aflam ca Macovei le comunica oficialilor ambasadei faptul ca „intentia guvernului (Tariceranu) este sa-i schimbe pe procurorii de seama si a confirmat faptul ca ministrul Justitiei, Tudor Chiuariu, a cerut Comisiei Europene ca in raportul de monitorizare din 27 iunie sa inlature orice apreciere la adresa DNA”. Macovei „se indoia ca CSM va elabora un raport impartial asupra activitatii DNA”. Mai departe, Macovei a raportat oficialilor ambasadei ca ea s-a intalnit cu fostul ministru al Justitiei, Cristian Diaconescu, pe 27 iunie (2007) si acesta din urma a confirmat faptul ca Viorel Hrebenciuc si liberalii „planuiesc sa distruga DNA in timpul suspendarii de o luna a presedintelui Basescu”. Dupa cum se stie, acest lucru nu s-a intamplat, ceea ce inseamna ca Macovei mai baga si de la ea. Informarile continua: Macovei spunea ca ea a pus deoparte 1,6 milioane de euro din fonduri europene in 2006 pentru campania anticoruptie a Ministerului Justitiei si ca „Chiuariu va redirectiona aceste fonduri pentru a-si intari in schimb propria imagine”(!) Mai departe: Macovei dezvaluia ca a trebuit sa intervina de trei ori, legat de un contract militar, pentru ca era evident ca „specificatiile erau scrise pentru a directiona fondurile catre o anumita companie”. Macovei s-a aratat suspicioasa si fata de Romtehnica, despre care a spus ca „ar trebui sa dispara” din moment ce „totul trece prin ea”. Va place? Cravata rosie de pionier turnator ii mai lipsea „marei doamne”! Dupa atatea servicii aduse ambasadei SUA, Macovei stia ca i se cuvine un loc bine remunerat. Asa ca ea va ajunge in... Macedonia, consilier al guvernului de acolo, acum stim si noi de ce! Multumiti de prestatia dnei Macovei la ambasada SUA din Bucuresti, oficialii americani au trimis si o nota ambasadei SUA din Macedonia, pentru ca acestia sa stie, la randul lor, cum sa o prezinte oficialitatilor macedonene: „Monica Macovei este un contact al ambasadei de la Bucuresti de mult timp si a fost unul dintre cei mai populari oficiali din Romania”, se scrie in cablograma despre mare luptatoare pe frontul reformelor anticoruptie! Asadar, iata cum sunt rasplatiti turnatorii fruntasi. Unii cu plasarea pe posturi grase in strainatate, altii cu ocuparea sau pastrarea posturilor importante din Romania.
Acum, una din doua, in loc de concluzii: ori oamenii astia au fost chemati la ambasada SUA din Bucuresti, sa dea rapoarte ca sarcina de serviciu, ca reprezentanti ai unui guvern condus de la ambasada SUA din Bucuresti, ceva similar guvernului din Irakul ocupat, ori prestatia acestor turnatori este o culpa extrem de serioasa, pentru care cei vizati ar trebui sa raspunda in vreun fel. Dilema mult peste puterile mele...

Turnători pierduți în Labirint

Voi scrie azi despre turnatorie si despre turnatori, aceasta bogata masa de manevra pentru orice sistem represiv din lume. Turnatorii au fost mereu banuiti, dar niciodata dovediti. Turnatorii iti zambesc in fata si te injunghie cand te intorci cu spatele. Ei iti acopera mainile cu miere si iti umplu cu fecale coastele si destinul. E o marsavie care este condamnata sa ramana mereu anonima. Cu cat mai voluminoasa este opera mizerabila a turnatorilor, cu atat mai bine este pastrata activitatea lor neostoita. Care, in ceea ce ne priveste, de multe ori a stalcit carierele unor oameni capabili sau a trimis oameni nevinovati direct in puscarii. Sau invers, a facilitat ascensiuni fulminante explicabile tocmai prin zelul acestor turnatori. Cand s-a ho­tarat infiintarea Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS), argumentul oficial a fost tocmai ca acest organism trebuia sa aduca la lumina turnatorii Se­curitatii regimului Ceausescu. Ceea ce parea ca va fi un proces de demascare a sutelor de mii de turnatori abjecti, s-a dovedit pana la urma doar demascarea unor persoane publice care ocupau locuri vizibile in anii tranzitiei capitaliste din noua Republica. Ceea ce parea ca va fi un proces complet si profund, s-a dovedit o activitate de inlaturare a unor persoane incomode, pe de o parte, si stergerea urmelor de colaborare a altora, puternici ai zilei. Asa se explica stupoarea pe care o ai in fata situatiei incredibile in care persoane cu functii importante, bine supravegheate de Securitatea lui Ceausescu, nu au nici macar o fila din notele lor catre Securitate, continuand sa domine scena politica de azi. Asadar, CNSAS a facut ceva pe arena publica, totusi, chiar daca in regim minor: a demascat cativa oameni care se dadeau in noua Republica drept democrati, anti-comunisti si anti-securisti doar pentru a beneficia de noile privilegii capitaliste, expunad pe piata publica caracterul lor duplicitar si pana la urma gaunos. Desi consider ca o actiune de sanatate publica este mereu necesara, mare pret nu am pus nici atunci si nici azi pe actiunile CNSAS, chiar daca scopul ascuns al Consiliului a fost sa bareze accesul in structurile europene al unor persoane dubioase din vremea regimului Ceausescu. Dar cum ramane cu turnatorii de azi? Care nu sunt nici mai frumosi, nici mai putin josnici decat cei de ieri. Nedumerirea si intrebarea mea retorica, primesc azi un raspuns incomplet, din firimituri scapate printre degete, dar necesar, tocmai din documentele provenite de la Ambasada SUA din Bucuresti, puse la dispozitie de WikiLeaks. Documente care vorbesc de la sine! Care, pana la urma, printre altele, demasca si fata hidoasa a turnatorilor nostri damboviteni. Pe care ii percepeam drept persoane importante, cu principii, cu valori democratice si tot restul de bla-bla corect politic. Ca unii fura, ca altii cotizeaza la partide, ca iau parandaraturi si ofera mita, sau ca primesc cu dedicatie licitatii transferand banul public in buzunare private, stiam, intuiam, banuiam. Exista un grad de verosimilitate in unele deductii chiar daca la adevar e aproape imposibil de ajuns. Ca turnatori abjecti sunt si azi, gata sa strecoare venin in orice ureche holbata ca o palnie, iarasi banuiam. Dar nu mi-a trecut niciodata prin minte ca niste insi cu functii in stat, pozitii foarte inalte sau doar importante, se duc la ambasada SUA din Bucuresti pentru a da pe gura, oferind in schimbul sprijinului personal, meschin, averea tarii sau informatii de interes national! Adica nu-mi inchipuiam ca abjectia poate merge atat de jos. Pana la urma, credeam, are si abjectia mandria ei! Sa-l vezi pe un Boureanu, tanar si impetuos si cu datorii la stat, cu cata osardie isi toarna colegii la Ambasada SUA din Bucuresti, motiv pentru care este calificat de baietii cu ochi albastri si accent texan drept unul dintre “interlocutorii valorosi ai Ambasadei”, deci la categoria turnatori fruntasi, e totusi cam mult! Pentru ca, pana la urma, cine e Bou­reanu? Iti poti inchipui ca sunt inca atatia la categoria turnatori fruntasi la Ambasada. Mi-e greu sa cred ca niste jurnalisti cu pozitii inalte, pentru un pahar de whisky le toarna americanilor informatiile de care ame­ricanii au mereu mare nevoie. Mi-e greu sa accept ca niste insi, precum presedintele Romaniei, Traian Basescu, face promisiuni americanilor pentru cumparaturi pe bani care nu sunt ai familiei lui, sau ca Geoana ii matraseste pe alti politicieni doar pentru ca el vrea ca americanii sa stie ca el este “number one in Romania!”. Sau ca o insa precum Culcer, cu trecut incert, dar cu o biografie polizata si re-etichetata de mare democrata, turna la Ambasada americana din Bucuresti pentru a nu-si pierde scaunul! Si altii, si altii. Oare cat de prost sa fii, daca nu doar un turnator jalnic, sa nu stii ca o vizita la ambasada SUA, sau la oricare alta ambasada din lume, este filmata si inregistrata si ca orice interlocutor este debrifat informativ de niste diplomati despre care toata lumea stie ca sunt securisti si chiar cu asta se ocupa? Pana la urma, probabil ca turnatorii chiar stiau asta, dar ei erau convinsi ca turnatoria le era certificatul lor de loialitate fata de SUA, cu care se puteau si mandri si de pe urma cauia sperau sa obtina privilegii ulterioare, exact dupa modelul celor care se duceau pe vremuri la Poarta Otomana pentru a saruta papucul Sultanului. Un singur lucru poate ca l-au ignorat sau poate ca, dimpotriva, s-au bazat: si anume ca turnatoriile lor, uneori flecareli de betivani sau simple acte de tradare, nu vor deveni niciodata publice, ca ele vor ramane pentru totdeauna ingropate in dosare, ca orice turnatorie din toate vremurile. Si ar fi ramas cu siguranta, daca WikiLeaks nu
le-ar fi facut publice. Macar si pentru asta WikiLeaks a facut un act de sanatate publica. Turnatorii care nu doar ca ne tin noua ochii mereu larg deschisi, ci si istoricilor. Pentru ca unele documente secrete trimise de Ambasada SUA de la Bucuresti spre Washington vor ajunge, mai devreme sau mai tarziu, in cartile de istoie. Cu etichetele de cuviinta pentru actanti. Iar turnatorii, macar unii dintre ei, ar trebui sa raspunda la intrebarea nu daca au fost colaboratori ai securitatii, vanati de CNSAS, ci cat de mult au turnat la Ambasada SUA si cu ce folos. Nu-mi fac iluzii. Stiu ca asta nu se va intampla, pentru ca, in fond, ei au aura ca au turnat la Marele Licurici! In concluzie: turnatorii la securitatea lui Ceausescu, incriminati de CNSAS, pot spune ca notele lor erau in inters national. Pe cand turnatorii de azi, de la Poarta Washingtonului de la Bucuresti, isi vand tara pe un pachet de tigari si o sticla de whisky. Daca lucrurile nu sunt cumva mai grave. In fine, unii zic ca iarta, dar nu uita. Eu zic ca ii iert chiar inainte de a-i uita definitiv. Ii vor tine minte cartile de istorie.

Pitorescul pretioaselor ridicole

Intre divortul columbenilor si supararea Zavorancei, ridicoli prin incercarea de a pune pe tapetul televiziunilor propriile lor inutilitati, un cuplu inedit incearca sa ia prim planul vietii mondene: nedezlipitii Plesu si Liiceanu. Un cuplu nici pe departe atat de celebru, e drept, la fel de tenace insa, care se deosebeste de celelalte doua prin cel putin trei subtilitati: in primul rand, e vorba de nivelul intelectual, apoi e vorba despre faptul ca cei doi elitisti incearca sa atraga atentia folosind banii televiziunii publice si, in fine, ca nu atrag atentia nimanui. Cu toate acestea, daca cele doua cupluri sunt pur si simplu ridicole, cuplul elitist face parte din categoria numita a pretioaselor ridicole. Adica, pentru cei care nu au citit comedia lui Molière, ar fi vorba despre prostia cu aere “spirituale”. Prostia e uneori splendida, dar doar atunci cand este nuda, nu cand e captusita cu pretentii supraevaluate. Este cazul semidoctilor de azi care eliberati de tirania unei culturalizari inrobitoare isi fac cultura fie citind SMS-uri, fie uitandu-se la televizor pentru a-si insusi “opinii” si a le transmite mai departe cu aerul unei maxime superioritati. “Un prost gaseste intotdeauna unul mai prost care sa-l admire”, scria Nicolas Boileau cam in aceeasi epoca in care Molière descria agresivitatea inculturii intruchipate de burghezii parveniti ai timpului sau. Cum vedeti, lucrurile nu s-au schimbat de-a lungul secolelor, chiar daca intre timp avem politicieni parveniti si versati, cu vile, tablete iPad si masini 4x4. Cum ati inteles, nu vorbesc despre cuplul Plesu-Liiceanu. Vorbeam despre semidoctii pe care ii vedem etalandu-se la televizor. Nici Plesu, nici Liiceanu nu fac parte din categoria semidoctilor, desi, la randul lor, sunt admirati de cativa prieteni si cativa semidocti cu aere de provincie. Cu toate acestea, cuplul Plesu-Liiceanu nu se da inapoi de la a lumina poporul semidoct la televizor, probabil din nevoia exihibitionista de a ne oferi din prea plinul gandirii lor si, in consecinta, de a ne demonstra cu tot dinadinsul ca sunt niste pretiosi ridicoli. Pe undeva, sunt si ei niste parveniti, chiar daca ceva mai culti. Daca ne uitam la Plesu, cum a evoluat el de la un cercetator anonim aciuat pe la un institut de pe vremea lui Ceausescu, care prindea si el iesiri anuale pe la congrese internationale, nu putem sa ne reprimam o intrebare. Ce l-a creditat pe Plesu sa fie ingreunat cu functii cu mult peste opera lui subtire? Ministru de Externe in anul 1990! Membru in CNSAS, contrar dispozitiilor legale, cu rang de inalt demnitar! Consilier prezidential al lui Basescu! Revista Dilema! Emisiuni la TVR! Toate aceste dregatorii oferite unui singur om, care s-a dovedit a nu avea nicio calificare si nicio performanta palpabila. Este un soi de parvenitism si asta, nu? Cu Liiceanu, conducatorii Romaniei s-au dovedit mai zgarciti, macar in ceea ce priveste dregatoriile inalte. El s-a multumit cu Editura Politica privatizata pe numele lui si apoi cu afacerile de acolo facute cu multi bani publici. Putem spune ca este si el un parvenit. Molière a avut geniu. Mai departe: de ce este cuplul Plesu-Liiceanu pretios? Atunci cand cuplul apare la televiziunea publica, nu doar ca arunca ratingul in moarte clinica, dar declama cu aerul unor eruditi, cele mai crase banalitati. Un intelectual ajuns printr-o minune la televizor ca realizator, incearca sa comunice simplu cele mai profunde idei. Or, Plesu si Liiceanu, amandoi auto-intitulati “filozofi”, reusesc performanta de a comunica imbarligat cele mai plate idei. Acelasi lucru e valabil si pentru Patapievici, si el un parvenit, pe multi bani publici. Aceste pretioase sunt ridicole pentru ca nu sesizeaza penibilul in care se plaseaza, dimpotriva, ei avand aerul ca vorbele lor sunt din aur. Un aur facut din bilute de plastilina. Se incapataneaza sa creada ca platitudinile lor sunt America lui Columb. In realitate, ei sunt in postura cercetatorului sovietic despre care se spunea ca a descoperit radioul, numai ca el il descoperise sub patul conjugal! Ei bine, atragandu-i-se atentia ca in pretiozitatea lui, Plesu s-a trezit spunand “mot-urile” sau “maladivitate” intr-o emisiune anterioara de la TVR, prietenul Liiceanu s-a lansat in niste pretiozitati mai ridicole decat comedia lui Molière. El teoretizeaza pe cat de savant, pe atat de stalcit, ca una este ca un om fara opera sa vorbeasca gresit, si alta e sa greseasca un om erudit. Ca Plesu, se intelege. Primii sunt doar prosti, Plesu e... pitoresc! Credeti ca prietenul Plesu l-a contrazis pe Liiceanu? Nici macar o clipa, dimpotriva, comentariul lui s-a rezumat din a da din cap ca un intelept, uimit de verva filozofica a patronului de la Humanitas. Mi-a atras atentia aceasta schimonosire a intelectului gata de orice compromis, pentru ca acelasi tipar de logica contorsionata, ca la circ, a fost folosit si in trecut, lansat de acelasi cuplu elitist postdecembrist. Cata vreme actiunea de demascare a railor securisti din perioada regimului lui Ceausescu inainta, toate erau conform planului. Cand a fost dat in vileag, de altcineva decat vigilentul CNSAS, ca Paleologu, considerat de elitisti “marele boier al culturii romane”, a fost informator al Securitatii, aceiasi pretiosi ridicoli de azi au lansat ideea ca securistii de rand erau niste nenorociti, in vreme cei cu opera, precum Paleologu, nu erau decat niste securisti buni. In acceptia de azi, securisti pitoresti! Noile pretioase ridicole, ca si cele vechi, de pe vremea lui Molière, duc ceasca cu ceai la gura tinand degetul mic ridicat ca un semn de mirare.

Cum poți transforma un Ipod Touch 4G într-un telefon iPhone 4

De curând am primit un Ipod Touch 4G, ultima generație de la Apple. Este o mică bijuterie, deși mă deranja faptul ca nu îl puteam folosi şi ca iPhone. iPodul Touch 4G are aceleași calități ca și ultimul model de iPhone, lipsindu-i doar capacitatea de a telefona, de a trimite și primi SMS și de a se conecta 3G. Săpând pe Goagăl (:-0) am descoperit în China un producător care a realizat un dispozitiv ingenios, special pentru iPod Touch 4G, care transformă acest gadget într-un iPhone 4 perfect funcţional. L-am comandat, prima mea comandă online din China, și cu o promptitudine de invidiat, în trei zile, am primit adaptorul Capple Peel. De bucurie, am realizat şi primul meu film postat pe YouTube. Chiar dacă este cam stângaci, sper să nu vi se pară total neinteresant. Pace!

http://www.youtube.com/watch?v=8RWsVjNKalU 

Parfum de Haiku

Ți-a revenit Moartea,

ai din nou sânge 

în palidul obraz